Tamás Pálosfalvi — A fost într-adevăr drept regele Matia?

 

Majoritatea poveÅŸtilor asociate cu Matia sunt, probabil, de origine foarte veche, mai multe dintre acestea fiind atestate încă din secolul al XVI-lea. Este important de ÅŸtiut însă că majoritatea acestor anecdote nu sunt asociate cu o persoană concretă, ci sunt niÅŸte poveÅŸti stereotipe. ÎnsuÅŸi istoricul de curte al lui Matia, Bonfini, ne informează că în epoca lui Matia, figura regelui deghizat, care umblă în rândul poporului, era încă asociată cu Ludovic cel Mare (Louis le Grand d’Anjou). InformaÅ£ia oferită de Bonfini este confirmată de faptul că unul dintre contemporanii lui Ludovic, regele Eduard al III-lea al Angliei (1327-1377), a ajuns, de asemenea, renumit în secolul al XV-lea pentru că ÅŸi-ar fi cutreierat Å£ara deghizat pentru a afla opiniile oamenilor de rând. Este vorba, aÅŸadar, despre un topos foarte vechi ÅŸi foarte răspândit, drept pentru care trebuie să ne ferim să îl acceptăm necritic. Nu trebuie să uităm nici faptul că alte opinii, ÅŸi anume ale contemporanilor lui Matia, nu confirmă în mod univoc imaginea formată despre regele cel drept: potrivit aÅŸa-numitei Dubnici Krónika (Cronica de gestis Hungarorum), Matia Corvin ar fi ajuns blestemat tocmai de văduve ÅŸi orfani pentru impozitele impuse. Relatarea cronicii este confirmată, chiar dacă sub o formă atenuată, ÅŸi de Bonfini, care scrie că poporul se plângea necontenit din cauza impozitelor apăsătoare.

Paradoxul încorporat în personalitatea ÅŸi în guvernarea regelui este descris de biograful său modern, Vilmos Fraknói, în felul următor: „guvernarea sa a constat dintr-un lung ÅŸir de atacuri împotriva libertăţilor ţării, propriilor promisiuni ÅŸi legilor confirmate de el însuÅŸi“, în ciuda cărora însă poporul maghiar „i-a conferit aureola regelui perfect drept“. Faptul că regele Matia a impus impozite într-adevăr excesive poporului nu poate fi negat, iar sumele adunate nu au fost întotdeauna cheltuite în modul preconizat. De asemenea, îndeosebi în ultimul deceniu al domniei sale, când a început să pregătească succesiunea la tron a fiului său nelegitim, János, regele nu s-a ferit nici de procedurile nedrepte menite să sporească domeniile fiului său, fapt atestat de o serie de exemple. Familia Perényi, ale cărei domenii au fost confiscate, János Laki Tuz, exilat la Viena, fiii banului János Vitovec, alungaÅ£i din cetăţile lor, Miklós Bánfi sau arhiepiscopul de Kalocsa, Péter Váradi, care au fost întemniÅ£aÅ£i, este puÅ£in probabil să fi ridicat în slăvi presupusa dreptate a regelui.

Dreptatea (iustitia), pietatea (pietas) ÅŸi mila (misericordia) au reprezentat, încă de la formarea idealului de regat ÅŸi rege creÅŸtin, acele virtuÅ£i cardinale cu care oricare suveran trebuia să fie înzestrat ÅŸi pe care tratatele înÅ£elepte niciodată nu au omis să le menÅ£ioneze. În majoritatea monarhiilor creÅŸtine, astfel ÅŸi în Regatul Ungariei, jurământul rostit la încoronare s-a referit explicit la respectarea drepturilor supuÅŸilor, ÅŸi nu constituie o simplă întâmplare nici faptul că Matia, care a ocupat tronul fără să fie încoronat, ÅŸi-a început domnia cu o judecată simbolică în februarie 1458. Desigur, în această etapă târzie a Evului Mediu, judecata regelui a însemnat în cele mai rare cazuri o judecată personală. Iobagii, care formau majoritatea populaÅ£iei ţării, erau judecaÅ£i de obicei de stăpânii lor. Printre prerogativele nobililor era ÅŸi faptul că problemele legate de domeniile lor intrau în competenÅ£a tribunalelor regale, ceea ce a însemnat însă că de acestea se ocupau juriÅŸti profesioniÅŸti, aÅŸa-numiÅ£ii „maeÅŸtri de judecată“ (ítélÅ‘mester), nu regele sau „marii judecători“ ai ţării (nádor sau országbíró). Trebuie să Å£inem cont ÅŸi de faptul că, în Evul Mediu, sfera conceptului de judecată ÅŸi justiÅ£ie era mult mai largă decât în perioada modernă. În accepÅ£ia medievală, orice fel de adunare a putut să ia un caracter judecătoresc, la care au participat persoane înzestrate cu putere judecătorească, oriunde s-ar fi aflat ÅŸi cu orice s-ar fi ocupat de altfel aceste persoane. Bunăoară, consiliul regal a îndeplinit frecvent rolul judecătoresc, de obicei în probleme de anvergură mai mare ÅŸi cu dimensiuni politice. În orice caz, rămâne un fapt că, faţă de lumea basmelor populare, în realitatea istorică, majoritatea locuitorilor ţării nu au ajuns niciodată în faÅ£a regelui; chiar ÅŸi nobilii aflaÅ£i la o distanţă mai mare de curtea regală au ajuns să îl vadă rar pe rege, iar ţăranii numai cu ocaziile în care regele a trecut prin satul lor împreună cu însoÅ£itorii săi sau ÅŸi-a petrecut, eventual, noaptea în sat.

Reprezentantul puterii, pe care ţăranii au avut ocazia să îl întâlnească suficient de des în perioada domniei lui Matia, a fost colectorul de impozite, a cărui însărcinare era să strângă dările cuvenite. Ungaria regelui Matia avea un caracter preponderent rural, cu oraÅŸe puÅ£ine ÅŸi sărace – după criterii vest-europene –, iar pentru că nobilii se bucurau de scutire de impozite, finanÅ£area planurilor de mare anvergură ale regelui a rămas în mare parte datoria ţăranilor. Impozitul numit extraordinar a fost impus, de fapt, în mod regulat, chiar de mai multe ori pe an. Ţăranii au încercat să se apere în felul lor, spre exemplu mutându-se împreună, respectiv puteau să conteze ÅŸi pe ajutorul stăpânilor care se temeau pentru propriile venituri. Pe cât se pare, problema principală nu a constat însă neapărat în povara impozitelor, ci în faptul că veniturile adunate nu au fost dedicate de rege scopului declarat, ÅŸi anume luptei împotriva Imperiului Otoman, ci au fost cheltuite în campanii militare din Cehia ÅŸi Austria, al căror scop nu era întotdeauna foarte clar nici măcar pentru baroni ÅŸi înalÅ£ii prelaÅ£i, nemaivorbind de ţărani. Această nedumerire se exprimă ÅŸi în textul Dubnici Krónika, scrisă la Oradea, un oraÅŸ prădat în 1474 de trupele otomane. La un moment dat, regele Matia ÅŸi educatorul său din copilărie, ajuns între timp în fruntea bisericii maghiare, arhiepiscopul de Esztergom János Vitéz, s-ar fi certat, ajungând chiar până la bătaie pe această temă. Acei locuitori ai ţării, ale căror sate ÅŸi oraÅŸe au fost arse tocmai în timpul campaniei din Silezia a lui Matia, nu este probabil să fi ridicat în slăvi numele regelui.

Vorbind despre impozite, trebuie să ne ocupăm ÅŸi de un aspect aparte al problemei „dreptăţii“ sau „nedreptăţii“ lui Matia. Cu ocazia impunerii aÅŸa-numitului impozit extraordinar, regele s-a angajat solemn, prin decrete, în repetate rânduri, că nu va mai impune niciodată impozitul respectiv. Această promisiune nu a fost respectată niciodată, ceea ce Vilmos Fraknói, un istoric din era constituÅ£ională, a considerat drept „încălcarea unor legi impuse de regele însuÅŸi“. În felul său, istoricul chiar are dreptate; trebuie să luăm în considerare ÅŸi faptul că regimurile politice din secolul al XV-lea nu au fost stabilite pe baze constituÅ£ionale nicăieri în Europa ÅŸi nici în Ungaria. O anumite înÅ£elegere, chiar dacă a fost inclusă într-un decret al dietei ţării, a rămas valabilă până când una dintre părÅ£i, regele sau opoziÅ£ia formată din baroni ÅŸi nobili, s-a simÅ£it suficient de puternică să o schimbe. Åži trebuie să adăugăm că este un lucru bun că a fost aÅŸa, deoarece în lipsa aparatului birocratic al sistemului instituÅ£ional caracteristic statului modern, regele nu ar fi putut să îÅŸi exercite altfel nici măcar atribuÅ£iile de bază. Punerea bazelor statului modern a început pretutindeni în Europa prin unificarea ÅŸi sistematizarea adunării impozitelor, fără de care nu ar fi fost posibilă nici existenÅ£a unei armate permanente, nici a unei birocraÅ£ii necesare; nu este întâmplător, aÅŸadar, faptul că istoricii liberali ai secolului al XIX-lea au putut aduce acuzaÅ£ii similare regelui francez Ludovic al IX-lea, contemporan cu Matia Corvin. De asemenea, cronicile franceze, care au fost scrise într-un număr mult mai mare decât cronicile maghiare, nu omit niciodată să menÅ£ioneze nemulÅ£umirile poporului împovărat de impozite…

AÅŸa cum am mai spus, nu numai ţăranii plătitori de impozite au avut motive să fie nemulÅ£umiÅ£i de rege. După cum se pare, regele Matia era un individ neîncrezător sau, mai bine zis, îÅŸi pierdea încrederea foarte repede, reuÅŸind să se înÅ£eleagă cel mai bine cu cei care îi urmau ordinele în mod necondiÅ£ionat ÅŸi nu se interesau prea mult pentru bazele morale ale acestora. Imre Szapolyai, Balázs Magyar, Pál Kinizsi (Pavel Chinezul) ÅŸi încă câÅ£iva baroni similari, ridicaÅ£i din stări relativ inferioare, sau, pentru a aminti ÅŸi înalÅ£ii prelaÅ£i, cei precum Tamás Bakóc au fost oamenii cu care regele a reuÅŸit să colaboreze pentru o perioadă mai îndelungată, fără a se certa cu ei. Un caz foarte interesant este cel al lui Imre Szapolyai, care a ajuns în situaÅ£ii conflictuale cu regele în repetate rânduri (1467, 1474), fără să i se fi întâmplat ceva în urma acestora. Din contra, cu puÅ£in timp înainte de moarte, în 1486 a ajuns chiar la rangul de nádor (palatin) al ţării. Este interesant de confruntat cu acest caz exemplul lui János ÅŸi Osvát Laki Tuz, ridicaÅ£i dintr-o familie de nobili de rând din judeÅ£ul Somogy. János Tuz ÅŸi-a pus bazele carierei în slujba lui János Hunyadi (Iancu de Hunedoara) ÅŸi în anii 1460 a ajuns până la rangul de ban de Slavonia. După ce ruda sa Osvát Tuz a ajuns episcop de Zagreb în 1466, cei doi membri ai familiei Tuz au ajuns adevărate personaje-cheie ale guvernării regelui Matia. În 1471, cei doi au ajuns implicaÅ£i în conjuraÅ£ia lui János Vitéz, ceea ce a avut ca rezultat căderea lor temporară în dizgraÅ£ie. În scurt timp însă, ambii s-au întors la putere; aÅŸadar, la prima vedere, ei nu au fost pedepsiÅ£i prea sever pentru complotul împotriva regelui. TotuÅŸi, în 1481, regele se va răzbuna ÅŸi îl va exila pentru păcatul comis în urmă cu un deceniu pe János Tuz. Domeniile sale din Slavonia, aÅŸa cum am mai menÅ£ionat, au fost dăruite urmaÅŸului la tron, lui János Corvin; ceea ce explică, în acelaÅŸi timp, ÅŸi din ce cauză a scăpat episcopul Osvát: acesta fiind preot, regele nu a trebuit să se teamă de faptul că eventualii copii ai săi ar putea pune probleme prinÅ£ului.

Nu doar membrii familiei Tuz au ajuns însă victimele politicii autocratice a lui Matia: în Slavonia menită prinÅ£ului János ÅŸi-au mai pierdut domeniile, în afară de ei, temporar sau definitiv, György ÅŸi Vilmos Vitovec, prinÅ£ul Viktorin Podjebrád, respectiv Miklós Bánfi. DeÅŸi în cazul lui Bánfi s-a mai spus ÅŸi că regele ÅŸi-ar fi dorit frumoasa soÅ£ie a acestuia, este evident că în spatele întemniţării ÅŸi confiscării domeniilor sale se ascund motive politice. Ar fi însă o greÅŸeală să considerăm că acest mod de a proceda al lui Matia ar fi fost ceva unic în Europa acelei perioade. Este de ajuns să ne gândim la patria celei de a doua soÅ£ii a lui Matia, la Italia, unde asasinatele politice au fost la fel de frecvente precum schimbările violente ale suveranului. În Ungaria însă, evenimentele de acest fel nu erau considerate normale. Spre exemplu, pe parcursul domniei îndelungate a modelului de guvernare al lui Matia, Sigismund de Luxemburg, nu găsim precedent pentru această situaÅ£ie. Desigur, ÅŸi Sigismund s-a răzbunat pe cei care s-au întors împotriva sa dintr-un motiv sau altul, dar nu a încercat să caute pretexte numai pentru a scăpa de cineva.

Este foarte probabil ca decapitarea fratelui său mai mare, precum ÅŸi propria sa captivitate de la Praga ÅŸi nesiguranÅ£a existenÅ£ială asociată cu aceasta să fi lăsat urme adânci în sufletul tânărului Matia. AceÅŸti factori au contribuit, probabil, la formarea acelei neîncrederi permanente care l-a făcut incapabil să colaboreze cu oamenii săi predispuÅŸi să gândească ÅŸi să acÅ£ioneze în mod autonom. Faptul că a ordonat în repetate rânduri ca propriul său unchi, Mihály Szilágyi, să fie reÅ£inut, iar apoi a permis ca sultanul să îl decapiteze, ar putea fi încă explicat prin manevrele de politică externă mult prea autonome ÅŸi primejdioase pentru Å£ară ale guvernatorului. Mai târziu însă, Matia nu a ajuns în conflict numai cu János Vitéz sau Janus Pannonius, care într-adevăr au complotat, ci ÅŸi cu mulÅ£i alÅ£i înalÅ£i ierarhi, care l-au slujit în calitate de cancelari: arhiepiscopul de Esztergom, János Beckensloer, originar din Silezia, s-a refugiat la rivalul regelui, Frederic al III-lea, în timp ce Gabriele Rangoni s-a întors numai, pur ÅŸi simplu, în Italia, pe arhiepiscopul de Kalocsa, Péter Váradi, l-a ajuns însă vestea morÅ£ii regelui în temniţă. Nu se ÅŸtie, desigur, nici măcar în cazul complotului lui Vitéz, relativ bine documentat, ce anume s-a aflat în spatele conflictelor, este greu de imaginat însă că regele nu ar fi avut de a face niciodată nimic cu stricarea relaÅ£iilor.

Imaginea formată despre rege, cel puÅ£in în ultimul deceniu al vieÅ£ii sale, chiar ÅŸi în cercurile sale cele mai intime, devine clară dintr-un episod petrecut în 1482. Banul croato-slavon László Egervári a fost rugat de unul dintre familiarii săi să îl influenÅ£eze pe rege în sensul obÅ£inerii unui domeniu mai mic. Egervári nu a fost oricine, el s-a ridicat dintr-o familie de mici nobili în rândul baronilor celor mai importanÅ£i ai lui Matia ÅŸi a făcut parte, după cât se pare, dintre puÅ£inii care s-au bucurat până la sfârÅŸit de încrederea regelui. În 1482, era deja ban de ÅŸase ani, iar mai târziu a participat la campanii militare în Austria ÅŸi Silezia, pentru ca în anul critic 1489 să se întoarcă în fruntea banatului croato-slavon. Cu toate acestea, el nu a putut să dea un răspuns favorabil familiarului său. Potrivit scrisorii, dacă ar fi vorba de oricine altcineva, nu ar ezita să ajute, dar „cu Măria Sa Regele este periculos să intre în ceartă chiar ÅŸi cei mai puternici oameni din Å£ară“. Nu se ÅŸtie la exemplul cui s-a gândit exact banul; s-ar putea ca acesta să fi avut în vedere căderea în dizgraÅ£ie cu un an în urmă a lui János Laki Tuz, pe care a urmărit-o de aproape, sau a presimÅ£it ceva din ceea ce îi aÅŸtepta în anul următor pe membrii familiei Perényi, alungaÅ£i de pe domeniile lor sub alte pretexte născocite de rege. În orice caz, banul a avut motive pentru a se teme.

Din toate acestea se poate deduce cu mare probabilitate că, în ultima fază a domniei sale, Matia nu a fost foarte popular nici în rândul ţăranilor, nici în rândul nobililor ţării. Atitudinile celor din urmă faţă de rege sunt, de fapt, atestate concret: acei baroni care ÅŸi-au datorat ascensiunea tocmai lui Matia nu l-au sprijinit, în majoritate, pe prinÅ£ul János Corvin în lupta pentru tron care a urmat după moartea lui Matia. S-ar putea, desigur, ca motivele să fi fost mai degrabă practice. TotuÅŸi, faptul rămâne simptomatic: chiar ÅŸi nobilii cei mai apropiaÅ£i de rege îÅŸi doreau un suveran care să nu continue politicile atât de consecvente ÅŸi deseori lipsite de milă ale lui Matia. Ei au ÅŸi descoperit acest rege nou în persoana lui Ulászló (Vladislav) al II-lea care, deÅŸi nu a fost nici pe departe atât de naiv ÅŸi incapabil de guvernare precum se crede de obicei, a dat dovadă de o cu totul altă atitudine, atât din punct de vedere uman, cât ÅŸi ca rege, decât Matia Corvin.

Or, dacă lucrurile stau astfel, atunci trebuie să găsim o explicaÅ£ie ÅŸi pentru faptul că regele Matia, nepopular în timpul vieÅ£ii, a devenit relativ repede însăşi întruchiparea regelui drept. Acest lucru pare surprinzător numai la prima vedere. AÅŸa cum se întâmplă de obicei, în urma suveranului care a guvernat Å£ara cu mâna de fier, ordinea internă s-a distrus complet. În august 1490, când banul László Egervári a organizat o adunare pentru nobilimea slavonă, nobilii s-au prezentat cu întregi liste despre faptele violente petrecute în cele trei luni de la moartea lui Matia. Iar partea mai aprigă a luptei armate între pretendenÅ£ii la tron, János Corvin, Vladislav Jagiello, Albert János ÅŸi Miska Habsburg, respectiv între susÅ£inătorii lor interni, abia urma să vină. Distrugerea rapidă a ordinii a condus, probabil, foarte repede la naÅŸterea nostalgiei pentru domnia lui Matia, severă, dar măcar previzibilă, aÅŸa cum istoricul Bonfini atestă acest fapt în mod direct: „Poporul […], obligat să plătească impozite de patru ori mai mari din cauza marilor ÅŸi multelor războaie […], se plânge ÅŸi se teme acum de distrugerea pământurilor […], ÅŸi se jură că ar răscumpăra regele de pe lumea cealaltă plătind ÅŸi de ÅŸase ori mai mult“. Să nu uităm că, în afară de judeÅ£ele din sud, care s-au confruntat cu invazii otomane ÅŸi în timpul domniei lui Matia, populaÅ£ia ţării nu a suferit de războaie de două decenii ÅŸi, chiar dacă a trebuit să suporte costurile cuceririlor, nu a trebuit să se teamă de distrugerea fizică a bunurilor proprii.

De asemenea, modificarea atât de rapidă a amintirii regelui nu reprezintă un specific maghiar. Pentru a ne întoarce la exemplul, menÅ£ionat deja, al lui Eduard al III-lea, acesta a avut o carieră foarte asemănătoare celei a lui Matia. Eroul marilor victorii engleze din Războiul de o Sută de Ani ÅŸi cuceritorul glorios s-a stins din viaţă la fel de singur cum a devenit ÅŸi Matia la sfârÅŸitul vieÅ£ii. Cu toate acestea, pe de o parte, pălirea gloriei militare engleze, pe de altă parte, incompetenÅ£a urmaÅŸilor săi au făcut ca anii domniei sale să apară în scurt timp ca o adevărată epocă de aur. Mai mult decât atât, aÅŸa cum am mai menÅ£ionat, chiar ÅŸi figura regelui deghizat a ajuns să fie asociată cu regele englez. Deoarece Anglia nu a fost nevoită să sufere o traumă similară cuceririi otomane, Eduard a ajuns, alături de alÅ£ii (în special ultimul mare rege englez cuceritor, Henric al V-lea), în rolul „regelui de neînvins“.

Soarta Ungariei ÅŸi, astfel, amintirea postumă a lui Matia au fost însă altele; chiar dacă în urma primei perioade, haotice, a domniei lui Vladislav al II-lea, situaÅ£ia Ungariei s-a consolidat ÅŸi nimic nu atestă ideea că în anii de domnie a regilor Jagiello, consideraÅ£i de regulă slabi, siguranÅ£a drepturilor s-ar fi diminuat oricât de puÅ£in faţă de epoca lui Matia. TotuÅŸi, în primul rând nu din cauza lor, dar în perioada domniei acestora Ungaria a pornit definitiv spre prăpastie, iar posteritatea a asociat cu numele lor, după 1526, distrugerea statului maghiar medieval. Acesta a fost, aÅŸadar, fundalul în faÅ£a căruia imaginea lui Matia, „cuceritorul“, a început să apară atât de luminoasă, curăţată, între timp, de toate elementele negative din timpul vieÅ£ii regelui. Mai ales privind înapoi din perspectiva Ungariei rupte în trei părÅ£i, domnia lui Matia a putut să apară ca ultima mare perioadă de înflorire, iar situaÅ£ia generală nici nu s-a mai schimbat: Matia a rămas în memorie ca ultimul rege „naÅ£ional“ din istoria maghiară, cu numele căruia a fost asociată ideea de glorie.

 Având în vedere toate acestea, poate că nici măcar nu merită să mai punem întrebarea dacă regele Matia a fost într-adevăr drept. Cu siguranţă, el nu a fost drept în sensul basmelor populare ÅŸi nu a cutreierat Å£ara deghizat. S-ar putea să nici nu îl fi interesat prea mult situaÅ£ia ţăranilor, dincolo de plata impozitelor datorate de aceÅŸtia. Nu trebuie să considerăm drept semne ale unei pretinse sensibilităţi sociale nici faptul că armata a fost obligată să plătească pentru alimentele rechiziÅ£ionate, întrucât astfel de măsuri sunt cunoscute ÅŸi din alte surse, dincolo de faptul că a fost în interesul cel mai bun al regelui însuÅŸi să asigure continuitatea resurselor. Iar altminteri, datele pe care le avem despre personalitatea regelui Matia trimit mai degrabă la figura unui suveran pragmatic ÅŸi, în caz nevoie, chiar lipsit de milă, decât la un împătimit al dreptăţii, care îÅŸi cutreieră Å£ara deghizat în haine de rând. De aceea, imaginea formată postum despre Matia nu are nicio legătură cu personalitatea reală a regelui. Persoana lui Matia a fost asociată cu un topos foarte răspândit al basmelor populare, după toate probabilităţile pentru că, în istoria zbuciumată a maghiarilor, el a fost ultimul rege cu care această asociere a putut fi realizată.