Ágnes Klára Papp — Istorie realist-magică

 

          În prelegerea de faţă doresc să mă ocup de întrebarea referitoare la motivul pentru care în literaturile minorităţilor naţionale apar fenomene de tipul realismului magic din culturile postcoloniale. Altfel spus, din ce cauză se manifestă asemenea fenomene în primul rând în cadrul literaturilor minoritare? Şi, pentru a pune mai departe întrebarea, în ce măsură diferă aceste opere de cele ale clasicilor realismului magic? Întrebările de mai sus vin în continuarea unor studii care compară dezbaterile din jurul autodefinirii literaturilor minoritare şi a fostelor culturi coloniale, respectiv concluziile stabilite de teoriile postcoloniale în baza acestor dezbateri.[1] Problema de bază a dezbaterilor de acest fel, care, deşi cu oarecare întârziere, au avut loc şi în cadrul literaturilor maghiare minoritare, constă în măsura în care apartenenţa autorului, respectiv locul de origine şi contextul operei sunt în măsură să califice opera. Oare termenii de literatură maghiară din România/Slovacia/Voivodina/Rutenia nu sunt funcţionali numai în domeniul interpretării geografice, biografice şi tematice, respectiv în cadrul unei accepţii a literaturii care subordonează obiectivele acesteia asumării unui rol cultural şi politic? Din perspectiva unei accepţii a operei literare centrate pe text, acest mod de interpretare a operelor literare nu este viabil. În acelaşi timp, acele curente ale teoriei literaturii care exercită o influenţă din ce în ce mai largă şi care regândesc schimburile culturale tocmai din perspectiva minorităţii în sens larg, exclusă de la putere şi periferică, au elaborat o nouă accepţie referitoare la relaţia dintre text şi context, care nu trasează o linie de demarcaţie foarte strictă între folosirea literară şi cea nonliterară a limbajului, deoarece consideră că ambele fac parte din discursul social – mai mult decât atât, se îndoiesc de posibilitatea unei astfel de linii de demarcaţie. Această accepţie face totodată posibilă, în baza unei interpretări foarte largi a categoriei limbajului, bazată pe conceptul de discurs, inclusiv cercetarea limbii (limbajelor) minorităţii ca modalităţi de vorbire şi să încercăm să definim această limbă pe baze nu biografice şi tematice, ci poetice. În cadrul unei asemenea abordări, vom cerceta modul în care schimbul dintre diferite culturi şi modalităţi de vorbire – o caracteristică determinantă a situaţiei minoritare – contribuie la formarea unor modalităţi de folosire subversive, hibride a limbajului, respectiv complexitatea identităţii culturale influenţează accepţia referitoare la subiectivitate şi limbajul formal al acestor opere. Literatura realist-magică a devenit îndeosebi interesantă ca un hibrid de un tip special tocmai în acest punct, în calitatea sa specială de fenomen literar bazat pe folosirea unor coduri/limbaje incompatibile şi ca exemplul paradigmatic al folosirii literare a limbajului „de tipul traducerii“.[2]

Una dintre concluziile teoriilor postcoloniale, deja foarte clară, constă în faptul că schimbul cultural şi caracterul hibrid al identităţii nu reprezintă o caracteristică exclusivă a literaturilor fostelor ţări coloniale, aşa cum Stuart Hill scrie despre aceste identităţi „de tip traducere“: „Trebuie să înveţe să adopte în acelaşi timp cel puţin două identităţi şi să vorbească două limbaje culturale, să traducă din şi să medieze între aceste limbaje. Culturile hibridităţii reprezintă unul dintre tipurile de identitate cele mai noi, formate în perioada modernităţii târzii, cu forme din ce în ce mai numeroase şi nedescoperite încă“.[3] Tocmai de aceea, analiza încercărilor literare din cadrul literaturilor minorităţilor naţionale care arată caracteristici asociate cu literatura realismului magic se dovedeşte a fi atât de interesantă[4] – şi nu neapărat pentru a sublinia asemănările, ci mai degrabă tocmai deosebirile care ne atrag atenţia asupra notelor specifice acestei interferenţe culturale definitorii pentru Europa Centrală.

În prealabil, aş dori să menţionez chiar două astfel de trăsături specifice sau fenomene distinctive, cu arii de relevanţă diferite. Una dintre acestea constă în dualitatea dintre colonizator şi colonizat, interpretată de teoria literaturii ca opoziţie dintre centru şi periferie, respectiv cel care participă la putere şi cel exclus. Această opoziţie nu poate fi supraimpusă într-un mod mecanic sistemului de relaţii cu trei poli dintre minoritate – patria-mamă – majoritate. Specificurile acestor relaţii se manifestă în primul rând în domeniul dezbaterilor teoretice: de fapt, identitatea minoritară este „ameninţată“ chiar din două părţi şi este expusă la două influenţe foarte diferite, din partea culturii majoritare şi din partea culturii patriei-mamă, astfel încât unele caracteristici ale relaţiei dintre colonizator şi colonizat se manifestă în cadrul ambelor[5]: în cazul relaţiei dintre majoritate şi minoritate, acest lucru înseamnă exercitarea politică a puterii într-un mod manifest, în timp ce în cadrul relaţiei dintre minoritate şi patria-mamă, politicul este prezent în mod indirect, în măsura în care puterea îmbracă forme precum posesia cunoaşterii, aşteptările faţă de partea cealaltă şi potenţialul de canonizare. În timp ce dependenţa de cultura majoritară apare mai degrabă sub forma unei limitări externe, subordonarea faţă de cultura patriei-mamă se manifestă mai mult ca o aşteptare interioară faţă de sine, respectiv ca obsesia conformării. Tocmai de aceea, relaţia cu patria-mamă a putut să devină domeniul unor dezbateri literare (vezi „există oare o literatură maghiară din România etc. de sine stătătoare sau nu?“) care au avut loc în mod primar în interiorul diferitelor culturi minoritare.

A doua trăsătură constă în rolurile diferite ale istoriei sau ale naraţiunii naţionale în cadrul literaturilor minoritare, respectiv postcoloniale. În studiul intitulat DissemiNation[6], Homi K. Bhabha analizează funcţia „naţiunii ca naraţiune“ şi interpretează formarea acesteia ca un instrument de exercitare a puterii din partea colonizatorului pentru marginalizarea culturii colonizate periferice. Naraţiunea naţională îşi defineşte propria cultură şi identitate sub semnul identităţii naţionale omogene, al accepţiei unitare a culturii şi al temporalităţii liniare continue, astfel încât îl marginalizează pe Celălalt, îi contestă existenţa (sau cel puţin dreptul la existenţă), dar în acelaşi timp se şi sprijină pe acesta, întrucât îşi defineşte propria existenţă în contra acestuia. Bhabha consideră această experienţă istorică liniară a temporalităţii ca fiind înrudită cu accepţia timpului caracteristică pentru romanul realist: „Această formă a temporalităţii generează structura simbolică a naţiunii în calitatea de «comunitate imaginară» care menţine diferenţele şi multiplele faţete ale naţiunii moderne şi astfel funcţionează precum acţiunea unui roman realist. Ticăitul timpului calendaristic realist […] conferă soliditate sociologică lumii imaginare a naţiunii, asociind diferite acţiuni şi personaje care nu ştiu nimic unul despre celălalt în afara faptului că depind de această sincronicitate a timpului, […] una dintre formele temporalităţii burgheze a prezentului realizată în deplinătatea timpului“.[7] Pornind de la această idee, Bhabha ajunge la concluzia că literatura postcolonială nu trebuie să tindă la generarea unei naraţiuni naţionale proprii, după modelul colonizatorului (!), ci la crearea unei temporalităţi care corespunde propriei sale experienţe a timpului şi identităţii sale culturale multiple: „Subiectul naţional se descompune în perspectiva etnografică a temporalităţii prezente a culturii şi […] conferă o autoritate narativă vocilor marginale şi discursurilor minoritare“.[8]

În vederea descrierii experienţei radical diferite a literaturii minoritare în privinţa naraţiunii naţionale şi a măsurii în care, din cauza acestei experienţe diferite, reprezentarea timpului istoric joacă un rol diferit în romanele care ar putea fi caracterizate ca fiind de factură realist-magică, vom apela la un model propus de coordonatorii-autori în introducerea volumului de studii The Empire Writes Back[9]pentru descrierea literaturii postcoloniale. În această lucrare, autorii avansează ideea potrivit căreia în textele postcoloniale liniile de fractură dintre locul geografic, limbaj şi eu/subiect sunt cele care oglindesc complexitatea şi caracterul contradictoriu ale experienţei culturale. „Prăpastia care se deschide între experienţa locului şi limbajul aflat la dispoziţie pentru descrierea acestuia reprezintă una dintre caracteristicile clasice şi ubicue ale textelor postcoloniale. Această prăpastie apare ori de câte ori limbajul pare inadecvat pentru descrierea noului spaţiu (coloniile albilor), precum şi în situaţiile în care instituţia sclavagismului zdrobeşte sistematic limbajul, respectiv pentru cei a căror limbă a ajuns într-o poziţie defavorizată din cauza folosirii obligatorii a puterii colonizatoare.“[10] Aceste linii de fractură sunt cele care conferă locului un caracter nefamiliar şi limbajului unul de incompatibilitate raportată la exprimarea experienţei subiectului.[11] Această inefabilitate şi lipsă de familiaritate înstrăinează de el însuşi subiectul şi fac ca subiectivitatea acestuia să devină imposibil de surprins pentru sine însuşi, ceea ce conduce la înstrăinarea viziunii în cadrul operelor.

Acest model pare cât se poate de adecvat pentru descrierea asemănărilor şi deosebirilor dintre literaturile maghiare minoritare şi literatura postcolonială. Baza comparaţiei este oferită tocmai de faptul că spaţiul literaturii este brăzdat şi în acest caz de liniile de demarcaţie dintre loc, limbaj şi subiect. Aceste linii de demarcaţie se întind însă în alte zone. Cauza acestui fapt trebuie căutată în funcţia diferită a limbajului, deoarece literaturile maghiare minoritare sunt scrise preponderent în limba maghiară[12] şi, mai mult decât atât, limba joacă un rol esenţial în crearea propriei identităţi şi a apartenenţei la cultura majoritară – ceea ce reprezintă mai mult decât o simplă evidenţă numai în situaţia în care comparăm literaturile maghiare de dincolo de hotare cu literatura minoritară de tip colonial. Faptul că situaţia minoritară a fost întemeiată pe fondul unei culturi naţionale gata constituite are consecinţe mult mai vaste. În primul rând, temporalităţii numite de Bhabha naraţiunea naţională îi revine un rol decisiv: în măsura în care scrierea devine mediul conservării limbajului, experienţa limbajului se temporalizează, în timp ce folosirea limbajului se îmbogăţeşte cu o relevanţă autoreferenţială, iar legătura dintre loc şi limbaj cu o funcţie de primă importanţă. Mai mult decât atât, această importanţă caracterizează nu numai limba naţională, ci şi „limba locului“, modalităţile de discurs aflate în pericolul uitării sau periclitate în existenţa lor. De asemenea, locul capătă dimensiuni temporale: metamorfoza locaţiilor devine o experienţă care înstrăinează subiectul de sine însuşi şi îl lipseşte de familiaritate. În consecinţă – ceea ce constituie aproape o evidenţă –, temporalitatea – şi anume, temporalitatea naţională, bazată pe naraţiunea istorică – joacă un rol esenţial în cadrul literaturilor minoritare, astfel încât am putea să o adăugăm la triada loc-limbaj-eu, menţionată mai sus. Respectiv, fiindcă este inseparabilă de reprezentarea spaţiului, putem să o încadrăm în categoria locului[13], cu atât mai mult cu cât istoria, trecutul şi memoria funcţionează de numeroase ori ca un loc care creează familiaritatea subiectului.

Ceea ce ne poate conduce însă mai departe în direcţia interpretării operelor „suspecte“ de realism magic este continuarea ideilor lui Ashcroft, Griffiths şi Tiffin, respectiv concepţia lor care se conturează în baza analizelor. Cei trei critici sunt de părere că cel mai fidel oglindesc aceste linii de fractură nu acele opere care tematizează conflictele de mai sus într-un mod realist mimetic, ci acelea care le textualizează, prin faptul că introduc modalităţi de discursuri hibride şi transgresive. Trebuie să adăugăm însă, desigur, că – aşa cum reiese şi din studiul lui Bhabha citat mai sus – teoreticienii postcoloniali consideră modul de reprezentare de tip mimetic drept caracteristic pentru cultura europeană colonizatoare şi îl resping tocmai din această cauză. În acelaşi timp, aceşti teoreticieni sugerează şi existenţa unui proces fundamental care are loc şi în cadrul literaturilor maghiare minoritare: naşterea unei poetici de tip nou, care nu încearcă nici să contrapuncteze sau să nege, nici să descrie complexitatea experienţei şi identităţii culturale – mult mai evidente pentru literaturile postcoloniale sau cele minoritare –, ci mai degrabă să valideze această experienţă prin complexitatea discursurilor şi a codurilor. Pentru a folosi terminologia lui Stuart Hall, fenomenul marchează o trecere de la un tip de discurs tradiţional la unul de tip traducere[14] în limbajul formal al literaturii.

De aici urmează faptul că realismul magic dezvoltă o variantă specific europeană-minoritară, care desface discursul omogen, unitar şi propus nu ca un limbaj, ci ca adevăr al istoriei naţionale, şi îl introduce în spaţiul haotic al operelor realist-magice bazate pe multiplicitatea identităţilor, culturilor şi limbajelor. O altă caracteristică a acestor opere constă în faptul că, deoarece – asemănător operelor realist-magice – nu fac distincţie şi nu favorizează niciunul dintre codurile culturale pe care le evocă (dintre care face parte, în acest caz, şi codul memoriei) – motivul pentru care această literatură devine „magică“ într-un sens specific: mitologicul, magicul, fabulosul şi imaginarul reprezintă unul dintre coduri, în acelaşi fel ca şi discursul realist, ştiinţific sau istoric –, liniile de demarcaţie dintre ficţiune şi realitate, imaginar şi istoric sunt şterse. Originile acestei modalităţi de discurs pot fi surprinse foarte precis în baza romanului Galeri al lui Lajos Grendel, care foloseşte elementele disparate ale biografiei personale şi subiective, precum şi cele ale legendelor urbane şi ale naraţiunii intim legate de figura povestitorului, cu scopul de a problematiza însăşi posibilitatea de reconstruire a istoriei oraşului şi a adevărului însuşi. Este caracteristic şi faptul că povestirile nu sunt legate de persoane sau naratori, ci de locaţii, cartiere ale oraşului. Totodată, surplusul de naraţiuni, caracteristic pentru realismul magic, este încă motivat de folosirea tehnicii naraţiunilor-cadru, deşi cadrul însuşi, eliberarea şi evocarea „spiritului oraşului“ mută naraţiunea în direcţia fabulosului. În Bestiariile lui Zsolt Láng nu găsim nici urma vreunui cadru menit să ajusteze naraţiunea după criteriile realismului. Romanele însele nu reflectează în mod direct asupra relaţiei dintre realitate, faptul de a se fi întâmplat, adevărul obiectiv şi istoriografie, ci folosesc de la bun început ca un cod limbajul bestiariilor identificate ca model literar, precum şi trimiterile la Ardealul din secolele XVI-XVII, se folosesc de posibilităţile inerente discursului alegoric şi traduc, în esenţă, istoricul bazat pe referenţialitate, metaforic şi fictiv.

Toate acestea conduc la formarea unui spaţiu-timp[15] specific în cadrul romanelor: spaţiul romanelor devine un punct de întâlnire între diferite naraţiuni, planuri temporale, amintiri şi fantezii. Pe de o parte, aşa cum am mai spus, istoria apare ca un spaţiu care poate fi luat în stăpânire şi format după propria imagine de către individ, pe de altă parte, locul devine un loc temporal, unde timpul devine traversabil. Una dintre variantele specifice ale acestui punct de intersecţie este oraşul (de regulă, orăşelul de provincie), în cadrul căruia poveştile, bârfa şi istoria generează o astfel de familiaritate virtuală, precum în romanul Galeri, amintit deja, în Perényi szabadulása [Eliberarea lui Perényi] de Zsolt Láng, în povestirile clujene ale lui László Kolozsvári Papp (vezi volumele de povestiri Holló úr [Domnul Corb] şi Kleotéra története [Povestea lui Kleotéra]) sau, într-o variantă complet aparte, în Virágos katona de Nándor Gion. Caracterul magic al acestor spaţii, capacitatea lor de a reuni în sine toate aceste registre constă în capacitatea de a opune reciproc ceea ce este familiar şi ceea ce este străin, perceperea proprie ca fiind un centru şi experimentarea a ceva transcendent, care se află dincolo de cotidian – într-un cuvânt, în faptul că aceste spaţii corespund din toate punctele de vedere criteriilor „spaţiului magic“ descrise de Eliade.[16] Experienţa hibridităţii conferă aceeaşi importanţă graniţei atât în sens propriu, cât şi în sens figurat: graniţele culturilor, modalităţilor de discurs şi limbajelor, respectiv zona de graniţă câştigă o relevanţă determinantă în primul rând în operele lui Ádám Bodor.[17]

Graniţa şi punctul de întâlnire/intersectare structurează însă spaţiul acestor opere nu numai în calitate de cronotop – putem să le conferim acestor concepte şi un sens retoric, compoziţional. În acest fel, ele pot fi asociate tocmai cu acele două tehnici compoziţionale, pe care literatura postcolonială le-a introdus în conştiinţa publică, dar despre care putem să constatăm că, într-un sens mult mai larg, desemnează modalităţi de scriere care oglindesc complexitatea identităţii culturale: şi anume, modalităţile de scriere bazate pe hibriditate şi pe subversiune. Din acest punct de vedere, punctul de intersecţie poate fi conceput şi ca un spaţiu de întâlnire al hibridităţii, al diferitelor limbaje şi culturi, în timp ce subversiunea, în calitatea sa de transgresiune, poate fi asociată cu graniţa şi cu trecerea graniţei.

 

 

 

 

[*] Comunicare susţinută cu ocazie celei de a VII-a Conferinţe Internaţionale de Hungarologie, la Cluj-Napoca.