HU  |   RO  

Gyula Maksa — Aproximări, mutaţii, şanse

  • : Function split() is deprecated in /services17/webpages/util/k/o/korunk.site.aplus.net/public/modules/i18n/i18nstrings/i18nstrings.module on line 490.
  • : Function split() is deprecated in /services17/webpages/util/k/o/korunk.site.aplus.net/public/modules/i18n/i18nstrings/i18nstrings.module on line 490.
  • : Function split() is deprecated in /services17/webpages/util/k/o/korunk.site.aplus.net/public/modules/i18n/i18nstrings/i18nstrings.module on line 490.
  • : Function split() is deprecated in /services17/webpages/util/k/o/korunk.site.aplus.net/public/modules/i18n/i18nstrings/i18nstrings.module on line 490.
  • : Function split() is deprecated in /services17/webpages/util/k/o/korunk.site.aplus.net/public/modules/i18n/i18nstrings/i18nstrings.module on line 490.
  • : Function split() is deprecated in /services17/webpages/util/k/o/korunk.site.aplus.net/public/modules/i18n/i18nstrings/i18nstrings.module on line 490.

 

Benzile desenate maghiare din perspectiva experienţei recente a bande dessinée *
 
Influenţe, ofertă
Sistemul instituţional aflat în plină dezvoltare al benzilor desenate maghiare, uzanţele de difuzare, mediile specifice, traducerile în limba maghiară şi, de obicei, majoritatea creaţiilor originale arată influenţa marilor centre mondiale ale culturii benzilor desenate. În ceea ce priveşte publicaţiile, acest lucru pare să fie evident, dacă aruncăm o privire asupra ofertei întocmite cu mult profesionalism şi asupra termenilor pentru desemnarea diferitelor tipuri de benzi desenate sau, cu alte cuvinte, markerii de gen care figurează pe pagina web a unui important magazin de benzi desenate din Budapesta (komikon.hu). Volumele şi numerele de reviste în limba maghiară sunt catalogate în douăzeci şi cinci de „categorii de produse“, în rândul cărora regăsim, în calitate de categorii separate, benzile desenate japoneze (manga) de tip seinen, shojo şi shonen, „benzile desenate belgiene şi franceze (BD)“, fumetti-ul italian, precum şi creaţiile nord-americane. Acest din urmă fapt nu reprezintă însă o noutate pentru amatorii de benzi desenate, de vreme ce comics-ul nord-american, aflat într-o poziţie favorabilă pe piaţa maghiară din anii ’90, a început să fie prezent în ultimii ani şi în librării, pe lângă difuzarea tradiţională printre reviste, şi include nu numai benzile desenate cu supereroi, pe care se bazează, mai nou, din ce în ce mai mult şi industria cinematografică, ci şi unii creatori de graphic novels precum Will Eisner şi Art Spiegelman sau Scott McCloud, care a devenit cunoscut cu benzile sale desenate care au ca temă chiar benzile desenate.
De asemenea, este spectaculoasă creşterea în popularitate a benzilor desenate japoneze (manga): potrivit unor sondaje, popularitatea acestora în rândul publicului feminin şi al celui mai tânăr de 18 ani depăşeşte deja, în Ungaria, atât concurenţa europeană, cât şi cea nord-americană (Bayer 2008). În prezent, putem întâlni şi în limba maghiară diferitele genuri ale benzilor desenate orientale, care se adresează unui public foarte divers. Precum în general în Europa, creşterea în popularitate a manga este sprijinită şi în Ungaria de desenele animate japoneze, aşa-numitele anime. Asemănător prezenţei acestor tipuri de benzi desenate şi desene animate în cadrul altor culturi europene, accesul la manga şi la anime apare şi în Ungaria din ce în ce mai mult ca parte a unei propuneri de stil de viaţă globalizate alternative (despre situaţia din Franţa vezi, mai pe larg, Rafoni 2008).
             În ceea ce priveşte benzile desenate europene, încercările de popularizare a bande dessinée francofone sunt, poate, mai puţin spectaculoase, dar cu atât mai sistematice şi relevante în privinţa formării culturii maghiare a benzilor desenate. Cititorii maghiari au acces la unele benzi desenate italiene, finlandeze, româneşti, spaniole şi sârbe, precum şi la o parte a comics-urilor germane, prin revista Mozaik. Înainte de anii ’90, numeroase reviste din Iugoslavia şi din Ungaria au publicat traduceri de bande dessinée în limba maghiară (vezi Bayer 2010). În ultimii ani, s-au răspândit mai ales traducerile de bande dessinée prezente anterior doar în volume cu apariţie rară, spre exemplu Lucky Luke, Tintin şi XIII, Titeuf de Zep sau operele lui Marjane Satrapi, Enki Bilal, Joan Sfar şi Ptiluc. Este posibil şi ca publicarea în volum individual şi difuzarea în librării a benzilor desenate maghiare să fi urmat, în primul rând, exemplul european, respectiv, mai concret, cel francofon. Lencsilány de István Lakatos (2010) sau Spirál de Attila Futaki şi Gergely Nikolényi (2008) pot fi considerate albume de tip franco-belgian. Traducerea operei lui Futaki este prezentă şi pe piaţa francofonă printre operele „autohtone“, franco-belgiene.
             Ce fel de posibilităţi pentru formarea culturii maghiare a benzilor desenate şi ale cercetării ştiinţifice şi critice ale acesteia se conturează oare din perspectiva contextului european? Din acest punct de vedere, experienţele recente ale bande dessinée francofone, al cărei sistem instituţional este cel mai bine dezvoltat, şi ale cercetării acesteia ar putea fi cele mai relevante. Apropiindu-ne de sfârşitul primului deceniu din secolul XXI, cercetarea şi studiul benzilor desenate au luat un nou avânt atât în spaţiul cultural francofon, cât şi în cel maghiar. Revistele de artă, literatură şi cele din domeniul ştiinţelor comunicării şi media publică în mod regulat selecţii tematice despre benzile desenate. În ce fel ajung să fie interesante benzile desenate şi care sunt acele probleme şi domenii care se bucură de cel mai mult interes?
 
Experienţele bande dessinée
             În domeniul studierii benzilor desenate, există unele probleme recurente, printre care relaţia dintre cea de a noua şi cea de a şaptea artă, adică relaţia dintre benzile desenate şi film (ex. Ciment 1990, Groensteen 1990), sau problema inventării, respectiv a originii benzilor desenate (ex. Dupuis 2005, Gaudreault – Marion 2000, Groensteen – Peeters 1994, Ware 2010). Chiar dacă putem întâlni şi volume de specialitate şi studii de alte tipuri, în cadrul literaturii de specialitate dominante în limba franceză din ultimele decenii cele mai răspândite sunt analizele de inspiraţie semiologică, naratologică şi semio-pragmatistă, care studiază benzile desenate ca texte, respectiv în calitate de manifestări culturale şi/sau mediatice. Mutaţia amintită a discursului despre benzile desenate a favorizat emanciparea acestora fie ca un tip nou de literatură (ex. literatură desenată: Morgan 2003 sau paraliteratură într-un sens nonpeiorativ: Fondanèche 2005), fie ca un sistem de semne specific (Peeters 1998, Groensteen 1999), respectiv, în această ordine de idei, ca un gen de artă de sine stătător.
             Se pare că, în urma încadrării benzilor desenate în sistemul instituţional al artei, semnalată de numărul expoziţiilor, al revistelor de artă şi al volumelor de specialitate consacrate subiectului, interesul ştiinţelor comunicării şi al mediei faţă de bande dessinée este, din nou, în creştere. Această curiozitate este stârnită de integrarea unor concluzii provenite din aşa-numitele cultural studies, cunoscute, în limba maghiară, oarecum eronat, drept „cercetare critică a culturii“, în ştiinţa media francofonă; cercetări deschise, îndeosebi, faţă de manifestările culturale şi de politică a identităţii ale categoriilor sociale subordonate. Chiar dacă există unele surse de inspiraţie teoretice franceze ale cultural studies, receptarea francofonă a acestora este, similar celei maghiare, chiar dacă din motive diferite, târzie şi fragmentară (despre prima, vezi Lits 2009, despre cea din urmă, Havasréti 2005). Totuşi, în 2009, cel puţin două reviste de prim rang, în limba franceză, din domeniul ştiinţelor comunicării şi al mediei, au publicat articole despre benzile desenate în asociere cu cultural studies.
Revista belgiană Recherches en Communication a mai publicat studii despre benzile desenate; în acest caz însă, chiar numărul tematic Culture et Communication începe cu un articol despre această temă. Autorul, Jan Batens, nu se ocupă, de această dată, de creaţiile belgiene mult apreciate şi de semioticieni, critici de artă şi literari (spre exemplu, seria Tintin, despre care a publicat o carte excelentă – Baetens 2006), ci de „epoca de aur“ postbelică a benzilor desenate flamande, în mare parte neglijate până acum de cercetători. Acest tip de benzi desenate, mai deschis la vorbă şi angajat politic, dar, în acelaşi timp, mai greu de acceptat pentru un canon estetizant al benzilor desenate, devine acum interesant din perspectiva oferită de cultural studies, oferind autorului posibilitatea de a prezenta şi chiar de a regândi concepţia despre cultură şi unele probleme de metodologie a cercetării culturii (Baetens 2009).
Aproximativ patruzeci de articole publicate în numărul 54, apărut în august 2009, al revistei de ştiinţe ale comunicării, informaţiei şi mediei Hermès se ocupă de benzile desenate. Şi în acest caz, se observă o mutaţie considerabilă faţă de analizele franceze anterioare, de multe ori lipsite de interes pentru contextul social, economic şi politic, deşi foarte elaborate în alte privinţe. Titlul numărului tematic (La bande dessinée: Art reconnu, média méconnu) trimite la faptul că, în cazul benzilor desenate, este vorba despre un gen de artă recunoscut, dar, în opinia redactorilor, şi despre un tip de mediu ignorat sau insuficient recunoscut de comunitatea ştiinţifică. Colaboratorii revistei, care privesc benzile desenate ca pe un tip de mediu şi de praxis social, îşi îndreaptă atenţia mai puţin asupra creaţiilor incluse în canonul artistic de elită al benzilor desenate, ci, spre exemplu, spre unele genuri de medii hibride, precum reportajele (Le Foulgoc 2009 şi Dabitch 2009), jocurile de calculator (Chevaldonné – Lafrance 2009, respectiv Fastrez – Campion 2009) şi blogurile realizate în benzi desenate (Rouquette 2009) sau unele variante culturale africane ale benzilor desenate, a cărora existenţă de sine stătătoare a fost negată de unii (vezi, mai pe larg, Lumbala 2009). Totodată, din perspectiva cercetătorului culturii media, câştigă o importanţă deosebită benzile desenate care pot fi încadrate în dinamica răspândirii cunoştinţelor, cea politică, publicitară sau de comunicare instituţională (vezi, spre exemplu, Jalenques-Vigouroux – Espuny 2009). În selecţia publicată în revista Hermès, benzile desenate apar ca un tip de mediu cu valoare deplină şi în privinţa funcţiilor sociale îndeplinite, inclusiv cele trei funcţii media clasice: informarea, divertismentul şi comunicarea de cunoştinţe. Mai mult decât atât, redactorul revistei, Eric Dacheux, trasează o paralelă între benzile desenate ca mediu şi ştiinţele media, respectiv ale comunicării, care le cercetează (Dacheux 2009, p. 13). Chiar dacă paralela ar putea părea uşor forţată, benzile desenate reprezintă, cu siguranţă, un tip de mediu bizar, în măsura în care devin, foarte adesea, un fel de metamedia care redau diferite moduri de utilizare şi reprezentări media, la care se şi raportează într-un anumit fel (Maksa 2010, p. 113-124). Am putea compara cu aceasta o altă idee a lui Dacheux, potrivit căreia benzile desenate pot fi considerate un mod de reprezentare care ne oferă o cheie a înţelegerii lumii noastre, o lume a reprezentărilor (Dacheux 2009, p. 11).
În ceea ce priveşte Belgia şi Elveţia, sunt foarte interesante şi acele hibridizări mediatice pe care numărul amintit al revistei Hermès nu le citează: apariţia benzilor desenate pe stradă, sub formă de afiş (affiche BD) şi frescă (fresques BD). Aceste graffitiuri BD fac parte din cultul valon şi bruxellez al benzilor desenate, ce are drept obiect creaţiile mainstream ale canonului belgian al benzilor desenate şi oferă, în acelaşi timp, simboluri pentru acea variantă a formării de identitate comunitară belgiană (de limbă franceză) care foloseşte creaţii în mare parte marginalizate anterior de sistemul instituţional al culturii înalte, printre care romanul fotografic, romanul poliţist sau benzile desenate. Pentru aşa-numitele cultural studies şi pentru cercetarea culturii media care se inspiră din acestea, afişele BD de la Geneva ar putea fi însă şi mai interesante. Acestea s-au născut din nevoia pentru afişe specifică democraţiei (semi)directe, care impune organizarea frecventă de referendumuri, iar răspândirea lor poate fi atribuită, cel puţin parţial, distanţei de marile centre francofone de publicare a benzilor desenate şi marginalizării provenite din aceasta (vezi, mai pe larg, Herbez 1991, 1996, 2005; în limba maghiară, Maksa 2010, p. 95-102).
Unele semne ale schimbării de perspectivă, în sensul cercetării de inspiraţie culturală a mediei sunt din ce în ce mai vizibile şi în revistele literare şi de artă mai puţin interesate de hibridizarea mediatică fundamentată pe benzile desenate. În ultimii ani, s-au înmulţit simţitor benzile desenate care reflectează asupra propriului context social şi politic şi mizează în măsură sporită pe strategia de receptare autentificatoare: reportajele BD şi autobiografia desenată. Ambele, dar mai ales cea din urmă sunt asociate cu succesul acelui gen de graphic novel care s-a răspândit în America în urma activităţii lui Will Eisner şi Art Spiegelman. Aceste tendinţe sunt vizibile şi în domeniul benzilor desenate francofone. Persepolis de Marjane Satrapi a apărut şi în limba maghiară; deşi are ca temă, în mare parte, lumea iraniană, aceasta poate fi considerată drept bande dessinée. Tradiţia graphic novel se află, în mare parte, şi la baza operelor celui mai renumit reporter BD, americanul de origine malteză Joe Sacco, care prezintă Orientul Apropiat şi războiul din Iugoslavia. Operele lui Sacco sunt foarte recunoscute în spaţiul francofon, unde, altminteri, în noul mileniu, au apărut şi revistele specializate pe reportajele BD: La Lunette (2003-2006) şi XXI (din 2008). De acelaşi spaţiu cultural ţine şi Le Photographe, operă comună a lui Emmanuel Guibert, Didier Lefèvre şi Frédéric Lemercier, care îmbină tehnica fotografiei şi cea a benzilor desenate, încadrând imaginile realizate de fotoreporter într-un context literar desenat. Operele francezului de origine siriană Riad Sattouf (îndeosebi No Sex in New York,  Retour au collège, La vie secrète des jeunes) pot fi asociate atât cu autobiografia desenată, cât şi cu reportajul BD. Serialul lui Marguerite Abouet şi Clément Oubrerie, a cărui acţiune se petrece pe Coasta de Fildeş a anilor ’70 (Aya de Yopougon), compus din romane desenate (graphic novel) individuale, legate prin problemele comune pe care le lasă deschise, cheamă cititorul la o receptare fundamentată pe strategia autentificatoare, nu atât cu ajutorul procedeelor autentificatoare ale naraţiunilor personale, cât, mai ales, prin paratextele pe care le include.
 
Benzile desenate maghiare: concluzii şi şanse
Problematica relaţiei între benzile desenate şi film, precum şi cea a genezei sau originii benzilor desenate apare şi în studiile de specialitate în limba maghiară, limbă în care poate citi şi despre caracteristicile şi specificul acestui gen de artă, respectiv mediu (ex. Dunai 2007a, 2007b, Maksa 2010, Peeters 2004, Sváb 1991, Tóth 1996, Varró 2004). În literatura de specialitate în limba maghiară, mult mai restrânsă decât cea franceză, ponderea cea mai mare le revine operelor dedicate istoriei benzilor desenate, dar există şi numeroase texte informative care se adresează unui public relativ numeros, concentrate asupra istoriei benzilor desenate maghiare. (Spre exemplu, Kertész 2007, Kiss 2005 sau studiul care urmăreşte istoria din secolul XX a benzilor desenate maghiare ca pe o istorie a prejudecăţilor faţă de acest tip cultural de texte: Kiss – Szabó 2005.) În ceea ce priveşte literatura de specialitate în limba maghiară din anii 2000, atât pentru studiile care urmăresc procedeele de modelare a discursului specifice mediului, cât şi pentru cele istorice, devine caracteristică aspiraţia de emancipare a benzilor desenate.
Chiar dacă au existat antecedente (în special Rubovszky 1988, 1989 şi Kertész 1991), acceptarea benzii desenate ca gen de artă de sine stătător s-a petrecut mult mai repede decât în mediul francofon, în doar o jumătate bună de deceniu din noul mileniu. Legitimarea culturală a benzilor desenate a fost favorizată şi de unele evoluţii noi în domeniul presei culturale şi în cel al sistemului instituţional al literaturii, filmului şi artei plastice, chiar dacă aceste evoluţii nu au sprijinit întotdeauna emanciparea propriu-zisă. Succesul filmelor bazate pe benzi desenate, difuzarea prin librării, licitaţiile şi expoziţiile de specialitate, publicaţiile apărute în presa generalistă cotidiană şi săptămânală semnalează, toate, creşterea interesului faţă de benzile desenate. În ultimii ani, numeroase reviste culturale au început să publice articole despre această temă, printre care Alföld, Beszélő, Debreceni Disputa, Filmvilág, Kalligram, Mediárium, Médiakutató, Mozinet, Műút etc. Recenziile critice şi reportajele despre evenimentele legate de cultura benzilor desenate au început să devină parte integrantă şi a presei culturale online. Un exemplu recent îl oferă revista culturală online înfiinţată de numai de câteva luni, Kulter.hu, care abordează benzile desenate simţitor diferit, ca egalul altor genuri de artă deja instituţionalizate. Emanciparea instituţională din ultima jumătate de deceniu este semnalată şi de apariţia unor reviste specializate (Buborékhámozó, Nero Blanco Comix, Panel, Pinkhell, Roham), edituri, festivaluri, magazine de benzi desenate, pagini web (ex. www.kepregeny.net), premiul Alfabéta sau organizaţii precum Magyar Képregény Szövetség (kepregeny.info) [Societatea Maghiară pentru Benzi Desenate] şi Magyar Képregény Akadémia (kepregenyakademia.blogspot.com) [Academia Maghiară de Benzi Desenate].
Este posibil şi ca „turnura culturală“ a studierii benzilor desenate să contribuie la reinterpretarea fenomenelor specifice benzilor desenate bazate pe adaptări literare din epoca lui Kádár. Acest tip de benzi desenate, caracteristic acelor ani, îi apare, probabil, ca lipsit de interes şi de valoare abordării centrate pe benzile desenate de artă şi pe strategiile textuale ale acestora. Din acest punct de vedere, creaţiile din epoca socialistă par încărcate de text şi seamănă prea puţin cu benzile desenate propriu-zise. Acest fapt are la bază situaţia din mai multe puncte de vedere dependentă a benzilor desenate din acea perioadă. Este vorba, de fapt, despre adaptări literare care vroiau să se îndepărteze cât mai puţin de text şi ai căror creatori au fost îngrădiţi puternic de politica culturală oficială. Cu toate acestea, din perspectiva cercetării culturii media ar putea fi cu atât mai interesant acest tip de mediu subordonat şi marginalizat din punct de vedere cultural, care, totodată, se bucura de o popularitate imensă în cercuri largi ale societăţii (cu un număr de exemplare de mai multe zeci sau chiar sute de mii) şi avea forţe şi interese economice importante în spate, mai ales în anii optzeci.
Nu numai ediţiile noi indică însă supravieţuirea tradiţiei adaptărilor literare în domeniul benzilor desenate (într-o formă schimbată) sau faptul că şi printre traducerile recente se regăsesc adaptări într-un număr mare, ci, uneori, chiar şi noile benzi desenate maghiare. Din acest punct de vedere, un loc special îl ocupă antologia Mátyás, a király [Regele Matia], bazată pe concursul de benzi desenate organizat în cadrul anului Renaşterii din 2008 (vezi, mai pe larg, www.matyaskepregeny.hu) şi sprijinită şi de stat. Chiar dacă în volum regăsim adaptări, acestea sunt, de regulă, mai îndrăzneţe şi mai apropiate de limbajul stilistic al benzilor desenate decât adaptările din epoca lui Kádár, deşi, inclusiv în benzile desenate contemporane, în centrul atenţiei se află, aproape obligatoriu, personajul titular. Creatorii se exprimă liber, realizând mai multe tipuri de abordări şi actualizări diferite prin stilul grafic propriu în mediul oferit de banda desenată şi semnalând, totodată, varietatea şi diferitele direcţii de orientare ale benzilor desenate maghiare contemporane, în măsura în care în volum se regăsesc atât elementele stilistice ale benzilor desenate nord-americane, orientale şi europene, cât şi evocarea genurilor populare sau mai puţin populare.
La fel de plin de viaţă este şi acel curent al BD-ului maghiar din prezent care nu are la bază adaptări literare, ci este cunoscut cu epitetele „de autor“, „de artă“ sau „underground“ şi apare în reviste, dar şi în volume individuale. În contextul benzilor desenate maghiare contemporane, nu putem vorbi despre bestselleruri care ar apărea într-un număr mare de exemplare, chiar dacă sunt prezente şi genurile populare (ex. Antal Bayer – Attila Fazekas: A Gemini-jelentés [Raportul Gemini], Roland Pilcz: Kalyber Joe) şi există exemple şi pentru apariţia pe piaţa internaţională (Attila Futaki – Gergely Nikolényi: Spirál) sau pentru recunoaşterea în afara culturii benzilor desenate (spre exemplu, în cazul Lencsilány [Fata-linte] de István Lakatos sau al operelor lui Balázs „Marabu“ Gróf).
Pentru a putea considera benzile desenate un mediu cu valoare deplină în cadrul culturii maghiare, ar fi nevoie, pe de o parte, ca acestea să devină un mediu hotărâtor al comunicării informative, publicitare şi politice, iar pe de altă parte, să se înrădăcineze genurile care necesită strategia de receptare autentificatoare, precum reportajul sau autobiografia desenată. Din rândul operelor de acest din urmă tip, pe piaţa maghiară actuală se regăsesc, pe lângă cărţile lui Art Spiegelman şi Marjane Satrapi, volumele sârbului Alexander Zograf şi cele ale finlandezei Kati Kovács. Chiar dacă reportaj BD nu există, putem vorbi deja despre benzi desenate de succes care reflectează asupra unor actualităţi din viaţa socială sau din lumea culturii mediatice (spre exemplu, BD-ul publicat sub formă de blog A fekete macska [Pisica neagră] sau unele seriale ale lui Balázs Gróf). Acest tip de benzi desenate chiar are antecedente importante în istoria mass-mediei maghiare, printre care desenele lui Károly Mühlbeck, apărute în revista literară Új Idők, în perioada interbelică. Mai recent, revista Kretén, cu o apariţie regulată extinsă pe un deceniu şi jumătate, devenită, între timp, legendară, a aruncat o lumină ironică asupra actualităţilor culturii populare şi mediatice contemporane, respectiv, uneori, ale vieţii politice. Încetarea apariţiei reprezintă o mare pierdere nu numai dacă luăm în considerare sensibilitatea şi performanţa metamediatică a revistei, ci şi pentru că în paginile acesteia apăreau numeroase seriale originale maghiare şi străine foarte importante, care nu au fost colectate încă în albume proprii în limba maghiară.
Nu este deloc imposibil ca în viitor unele medii hibride să câştige în importanţă şi pentru cultura maghiară a benzilor desenate. Aşa-numitele web-comics par încă de acum să reprezinte un mediu hibrid de acest fel, ceea ce este interesant şi pentru că, spre deosebire de majoritatea benzilor desenate care apar sub formă tipărită, ele nu pot fi controlate prea uşor de presa tipărită, de editurile şi difuzorii influenţi sau de sistemul cultural instituţionalizat şi finanţat de stat.
Dacă concepem benzile desenate maghiare ca pe o practică culturală, atunci ar merita să reflectăm asupra lor şi din perspectiva literaturii de specialitate a (post)subculturilor. În urmă cu câţiva ani, Tamás Dunai a avansat deja iniţiative în acest sens (Dunai 2007a). În zilele noastre, în special cultura maghiară a benzilor desenate orientale ar putea deveni interesantă din acest punct de vedere. Faţă de aceasta se manifestă un interes cultural crescut din partea publicului cu ocazia festivalurilor, pe bloguri, forumuri, precum şi sub forma înfiinţării de asociaţii, iar unele fenomene, precum controversatele Boys Love-manga sau cosplay-ul, ar merita un interes mult mai larg decât cel al sociologilor şi al cercetătorilor culturii.
             În sfârşit, dacă într-adevăr considerăm benzile desenate un mediu de sine stătător, atunci ar merita să ne ocupăm şi de aspectele economice ale acestora. Din acest punct de vedere, atât literatura de specialitate în limba franceză, cât şi cea în limba maghiară au încă mult de recuperat. Or, tocmai marile curente transculturale care sosesc din direcţia mai multor centre ale culturii benzilor desenate sau chiar şi dezvoltarea policentrică a pieţei din câte o ţară ar merita să fie cercetate cu aplicarea criteriilor specifice pentru cercetarea economiei şi a culturii.
 
Traducere de Lóránd Rigán
 
[*] Redactarea publicaţiei a fost realizată cu sprijinul proiectului TÁMOP 4.2.1./B-09/1/KONV-2010-0007.

Bibliografie
Jan Baetens, Hergé écrivain, Paris: Flammarion, 2006.
Jan Baetens, Une nouvelle définition de la „culture”. Oublier Arnold?, in Recherches en Communication, nr. 31/2009, p. 7-11.
Antal Bayer, Milyen képregényt olvasnak ma Magyarországon? [Ce fel de benzi desenate sunt citite astãzi în Ungaria?], in Erika Gabos, coord., A média hatása a gyermekekre és fiatalokra IV. [Efectele media asupra copiilor şi tinerilor], Budapest: Nemzetközi Gyermekmentõ Szolgálat, 2008, p. 143-148.
Antal Bayer, La BD franco-belge en Hongrie, in lepetitjournal.com, 2010.http://www.lepetitjournal.com/culture-budapest/63938-culture-le-bd-franco-belge-en-hongrie.html
Yves Chevaldonné – Jean-Paul Lafrance, BD, dessins animés et jeux vidéo, même combat!, in Hermès, nr. 54/2009, p. 107-115.
Gilles Ciment, Spectacles du siècle, in CinémAction, vara 1990. été (hors-série Cinéma et bande dessinée), p. 10-13.
Christophe Dabitch, Reportage et bande dessinée, in Hermès, nr. 54/2009, p. 91-98.
Eric Dacheux, Introduction générale, in Hermès, nr. 54/2009, p. 11-17.
Tamás Dunai, Képregény Magyarországon [Benzile desenate în Ungaria], in Médiakutató, nr. 1/2007a, p. 17-30.
Tamás Dunai, A kilencedik művészet reneszánsza [Renaşterea celei de a noua arte], in Műút, nr.1/2007b, p. 83-85.
Dominique Dupuis, Au début était le jaune… Une histoire subjective de la bande dessinée, Montrouge: P.L.G., 2005.
Pierre Fastrez – Baptiste Campion, L’hybridation BD/jeu vidéo: émulsion impossible?, in Hermès, nr. 54/2009, p. 117-118.
Daniel Fondanèche, Paralittératures, Paris: Vuibert, 2005.
André Gaudreault – Philippe Marion, Un média naît toujours deux fois, in S&R, aprilie 2000, p. 21-36.
Thierry Groensteen, Du 7e au 9e art: l’inventaire des singularités, in CinémAction, vara 1990 (hors-série Cinéma et bande dessinée), p. 16-28.
Thierry Groensteen, Système de la bande dessiné, Paris: PUF, 1999.
Thierry Groensteen – Benoît Peeters, Töpffer: L'invention de la bande dessinée, Paris: Hermann, 1994.
József Havasréti, A kaleidoszkópon kívül/belül – A kritikai kultúrakutatás Magyarországon [În interiorul ºi în afara caleidoscopului – Cercetarea criticã a culturii în Ungaria], in Helikon, nr. 1-2/2005, p. 149-164.
Ariel Herbez, Affiche politique: La BD entre en scène, in Dossiers Publics (Périodique de documentation genevoise), nr. 77/1991, p. 34-42.
Ariel Herbez, Affiche BD : Vingt-cinq ans de création genevoise, Genève: Slatkine, 1996.
Ariel Herbez, Exem à tout vent, Genève – Paris: AGPI – Vertige Graphic, 2005.
Béatrice Jalenques-Vigouroux – Céline Pascual Espuny, Des bulles pour le développement durable, in Hermès, nr. 54/2009, p. 133-139.
Sándor Kertész, Szuperhősök Magyarországon [Supereroii în Ungaria], Nyíregyháza: Akvarell, 1991.
Sándor Kertész, Comics szocialista álruhában [Benzi desenate în travestiuri socialiste], Nyíregyháza: Kertész Nyomda és Kiadó, 2007.
Ferenc Kiss, A képregény születése és halála Magyarországon [Naşterea şi moartea benzilor desenate în Ungaria], in Beszélő, nr. 1/2005, p. 114-119.
Ferenc Kiss – Zoltán Ádám Szabó, Melyik a többi nyolc? [Care sunt celelalte opt?], in Beszélő, nr. 12/2005, http://beszelo.c3.hu/cikkek/melyik-a-tobbi-nyolc
Aurélien Le Foulgoc, La BD de Reportage: Le cas Davodeau, in Hermès, nr. 54/2009, p. 83-90.
Marc Lits, Culture et communication, in Recherches en Communication, nr.31/2009, p. 7-11.
Hilaire Mbiye Lumbala, La bande dessinée en Afrique francophone, in Hermès, nr. 54/2009, p. 147-153.
Gyula Maksa, Változatok képregényre [Variantele benzii desenate], Budapest – Pécs: Gondolat Kiadó – PTE Kommunikáció- és Médiatudományi Tanszék, 2010.
Harry Morgan, Principes des littératures dessinées, Angoulême: Éditions de l’An 2, 2003.
Benoît Peeters, Lire la bande dessinée, Paris: Flammarion, 1998.
Benoît Peeters, A képregény: Egy sajátos nyelv [Benzile desenate: un limbaj sui-generis], in Enigma, nr. 40/2004, p. 90-95.
Béatrice Rafoni, Le néo-japonisme en France: une alter-mondialisation culturelle, in Ute Fendler – Hans-Jürgen Lüsebrink – Christoph Vatter (coord.), Francophonie et Globalisation Culturelle: Politique, Médias, Littératures, Franfurt am Main – London: IKO (Verlag für Interkulturelle Kommunikation), 2008, p. 255-274.
Sébastien Rouquette, Les blogs BD, entre blog et bande dessinée, in Hermès, nr. 54/2009, p. 119-124.
Kálmán Rubovszky, Apropó, comics!, Budapest: Művelődéskutató Intézet, 1988.Kálmán Rubovszky, A képregény [Benzile desenate], Budapest: Gondolat Kiadó, 1989.
József Sváb, Képregényiskola [Şcoala benzilor desenate], Nyíregyháza: Akvarell, 1991.
Tóth András György, A film nyelvrokona[Un limbaj înrudit cu filmul], in Filmvilág, nr. 7/1996, p. 42-45.    
Attila Varró, A térré vált idő. Filmszerű ábrázolásmód a képregényekben [Timpul devenit spaţiu: Modalităţi de reprezentare cinematografice în benzile desenate], in Enigma, nr. 40/2004, p. 118-135.
Chris Ware, Aux origines, un Genevois nommé Töpffer (trad. Johan-Frederik Hel Guedj), in Books, 2010, hors-série 2 (aprilie-mai 2010), p. 12-14.