HU  |   RO  

Opera completă a lui Jung în limba maghiară

  • : Function split() is deprecated in /services2/webpages/util/k/o/korunk.site.aplus.net/public/modules/i18n/i18nstrings/i18nstrings.module on line 490.
  • : Function split() is deprecated in /services2/webpages/util/k/o/korunk.site.aplus.net/public/modules/i18n/i18nstrings/i18nstrings.module on line 490.
  • : Function split() is deprecated in /services2/webpages/util/k/o/korunk.site.aplus.net/public/modules/i18n/i18nstrings/i18nstrings.module on line 490.
  • : Function split() is deprecated in /services2/webpages/util/k/o/korunk.site.aplus.net/public/modules/i18n/i18nstrings/i18nstrings.module on line 490.
  • : Function split() is deprecated in /services2/webpages/util/k/o/korunk.site.aplus.net/public/modules/i18n/i18nstrings/i18nstrings.module on line 490.
  • : Function split() is deprecated in /services2/webpages/util/k/o/korunk.site.aplus.net/public/modules/i18n/i18nstrings/i18nstrings.module on line 490.

 

 
Interviu cu Nándor Érsek, director administrativ al Editurii Scolar, traducătorul Attila Turóczi şi Eszter Ferentzi, lector de specialitate, realizat de Imre József Balázs
 
Volumele din opera lui Carl Gustav Jung au început să apară la Editura Scolar începând din 2002, potrivit planurilor iniţiale, ca parte a unei colecţii formate din aproximativ douăzeci de volume. Ce fel de pregătiri necesită publicarea unei astfel de ediţii de opere complete? Cine a participat la întocmirea planului acestei ediţii? La ce volum a ajuns seria?
N.É.: O astfel de ediţie necesită, în primul rând, mulţi bani şi multă determinare. La început, ne-au ajutat jungienii maghiari, apoi am rămas singuri.
A.T.: Deoarece există deja o colecţie de opere complete recunoscută internaţional, ce are la bază ediţia anglo-americană, pentru seria noastră nu am mai avut nevoie de planuri speciale, ci numai de resursele corespunzătoare, atât în plan profesional, cât şi financiar.
În ce măsură poate fi considerată opera lui Jung ca fiind deja cunoscută în Ungaria? Cât interes aţi constatat din partea publicului pentru colecţia de opere complete? 
N.É.: Interesul este limitat, astfel încât o astfel de ediţie nici nu poate fi publicată pe bază comercială. Importanţa sa profesională şi culturală este însă atât de mare, încât merită să ajungă la publicul maghiar, care, în tot felul de alte opere, întâlneşte frecvent citate şi concepte din Jung, respectiv trimiteri la persoana acestuia, fără ca Jung să fie cunoscut în mod nemijlocit, ci numai din auzite.
A.T.: Doar o mică parte dintre specialişti vor cumpăra operele complete ale lui Jung. Cititorii, în general, preferă seria Gondolatok [Cugetări], realizată în baza operelor complete ale lui Jung, care constă din cărţi de buzunar realizate tematic şi citează câte o frază sau, cel mult, câteva paragrafe din autor. Aceasta ar putea fi socotită un fel de „anticameră“ la Jung. Apoi, urmează sintezele de specialitate realizate de elevii săi (Marie-Louise von Franz, Aniela Jaffé şi ceilalţi, mai nou, îndeosebi Verena Kast) şi, în cele din urmă, Jung. Ordinea este foarte rar inversă. Or, colecţia de opere complete a cărei publicare şi-a asumat-o Editura Scolar reprezintă un pas uriaş nu doar pentru că umple un gol imens în domeniul psihologiei, ci şi datorită faptului că Jung este un gânditor care nu poate fi ocolit: filosofii şi filologii au la fel de multă nevoie de o asemenea operă de bază ca şi noi, psihologii.
E.F.: Este greu de estimat măsura în care Jung este cunoscut. Putem considera oare drept un indicator al popularităţii folosirea perechii conceptuale introversiune-extroversiune în viaţa de zi cu zi, chiar dacă, probabil, puţini ar putea să o asocieze cu Jung, cel care a introdus-o? De asemenea, mulţi au auzit despre poligraful folosit la detectarea minciunii, dar mult mai puţini sunt conştienţi de importanţa pe care cercetările lui Jung au avut-o în elaborarea metodei. Cei care cunosc mai adânc psihologia psihanalitică au mai auzit, probabil, şi despre conceptele jungiene mai cunoscute, precum „inconştientul colectiv“ sau „animus“ şi „anima“, dar este puţin probabil să fi citit texte primare mai extinse despre acestea.
Opera lui Jung este deosebit de vastă, iar unele părţi din aceasta au apărut deja în limba maghiară înainte de iniţiativa Editurii Scolar. Ce fel de probleme pune folosirea termenilor în traducere? În ce măsură a putut fi folosită o terminologie unitară? Au existat propuneri terminologice noi faţă de ediţiile precedente?
A.T.: Potrivit planului editorial, vom unifica traducerile în limba maghiară. Operele complete ale lui C. G. Jung de la Scolar vor îndeplini însăşi funcţia de sursă primară, de aceea, această ediţie trebuie să fie cât mai autentic posibil. Traducerile precedente sunt de mare folos în această privinţă, dar necesită unele modificări minore. Cel mai mare pericol îl reprezintă frumuseţea din punct de vedere literar, care poate fi în detrimentul preciziei discursului de specialitate.
Totodată, ar fi deosebit de important ca titlurile în limba maghiară ale tuturor capitolelor din toate operele jungiene să fie folosite în mod unitar, pentru a preveni greşelile care se pot strecura în trimiterile încrucişate, foarte frecvente – ceea ce, din păcate, nu a fost realizat până astăzi. De aceea, posibilitatea de greşeală este relativ mare, iar ediţia aceasta este foarte importantă, deoarece cărţile respective vor fi citite şi peste o sută de ani. Pentru aceasta însă, intelectualii maghiari care se ocupă de moştenirea spirituală a lui Jung ar trebui să îşi unească forţele.
E.F.: Orice traducere reprezintă, inevitabil, un fel de interpretare, deoarece cuvintele folosite în limba traducerii deseori nu au aceeaşi arie de semnificaţii ca şi cele din limba originară. În această privinţă, de multe ori nu prea ajută nici traducerile în alte limbi, de exemplu textul englez. Bunăoară, cuvintele „objektum“ şi „szubjektum“ sună străin în limba maghiară, dar, faţă de sinonimele lor maghiare, „tárgy“ şi „alany“, sunt mai apropiate de formele adjectivale „subiectiv“ şi „obiectiv“. De asemenea, „mély-én“ [„eul profund“] redă, parţial, sensul cuvântului german Selbst, dar, în anumite contexte, poate induce în eroare.
Opera completă a lui Jung este astăzi accesibilă în mai multe limbi. A existat vreo ediţie sau concepţie de traducere a cărei experienţă a putut fi folosită în mod deosebit pe parcursul elaborării planului ediţiei maghiare?
N.É.: Am folosit drept bază a seriei de la Scolar ediţia germană Gesammelte Werke, care poate fi considerată sinteza cea mai completă, recunoscută internaţional, a operei jungiene. Aş dori să subliniez că ediţia iniţiată de Scolar este unică în Ungaria şi prin faptul că publică pentru prima dată textele integrale în limba maghiară. Volumele precedente din Jung în limba maghiară au fost, fără excepţie, ediţii prescurtate, din care au fost omise pasajele din domeniul istoriei culturii, deosebit de dificile din punctul de vedere al traducerii.
A.T.: Ediţia anglo-americană este de neocolit. Şi anume, nu numai pentru că ediţia operelor complete a fost alcătuită de elevii americani ai lui Jung, iar noi această ediţie o traducem acum din limba germană în maghiară, ci şi fiindcă este vorba despre o ediţie critică, ceea ce înseamnă că volumele din această serie pot fi considerate, într-un anumit sens, „mai originale decât originalul“. Sau, cel puţin, sunt mai inteligibile… Toate ediţiile operelor jungiene din lume urmăresc această variantă; americanii au fost cei care au numerotat paragrafele şi au redactat o serie de note. De multe ori, ajutorul lor se manifestă numai prin faptul că au clarificat unele pasaje rămase obscure cu ajutorul câte unui cuvânt sau al unei trimiteri. Situaţia lor a fost mai favorabilă decât a noastră: au trăit în anturajul imediat al lui Jung, i-au cunoscut gândurile şi modul de gândire, i-au auzit dezbaterile despre unele teme atât în limba engleză, cât şi în germană, respectiv au avut contactele necesare şi, dacă nu înţelegeau ceva, au avut posibilitatea să apeleze la Jung însuşi sau la elevii direcţi ai acestuia – ceea ce reprezintă un mare avantaj faţă de situaţia noastră, dar şi un motiv suplimentar pentru care ediţia americană nu poate fi trecută cu vederea. Aceasta are o importanţă deosebită şi datorită faptului pentru care americanii au dominat întregul secol XX: pragmatismul lor incredibil. Ceea ce a fost scris de americani este simplu şi inteligibil; pentru ei, este de importanţă vitală ca textele să fie de înţeles într-un cerc cât mai larg.
Faţă de americani, Jung poate fi considerat un autor dificil şi obscur. Pe de o parte, are un stil încărcat, specific nemţilor şi pentru începutul secolului XX, pe de altă parte, este un gânditor introvertit care, şi ca unul dintre cei mai cultivaţi oameni ai timpurilor sale, întâmpină, uneori, dificultăţi în ordonarea acelei sumedenii de cunoştinţe şi intuiţii care îl caracterizează. Din cauza acestui fapt, şi textele sale sunt greu de înţeles; citind câte o frază, uneori mă gândesc chiar că a fost scrisă în „cod restrâns“. „Aceasta – aceea“, „aici – acolo“, „cea dintâi – cea din urmă“ – dacă eu nu reuşesc să urmăresc toate acestea, trebuie numai să deschid ediţia americană, şi aflu îndată la ce se referă. Pentru Jung, nu în acelaşi sens a contat să fie înţeles ca pentru americani, pentru care inteligibilitatea reprezintă criteriul cel mai important. Există şi unele texte care s-au născut din prelegeri; cu cât mai mult păstrează caracterul de prelegere textul, cu atât este mai uşor de urmărit, Jung fiind un comunicator desăvârşit, care trăia împreună cu publicul său şi reuşea să sesizeze imediat dacă este înţeles. Desigur, acest lucru este valabil şi invers: dacă textul a fost compus la biroul lui Jung, cu o bibliotecă imensă, şi în fumul de pipă, este probabil să fie plin de tot felul de trimiteri, de citate din opere medievale, uneori de-a lungul unor rânduri întregi, în limba latină sau în greaca veche.
Cu toate acestea, ediţia germană este cea „oficială“, iar noi, potrivit contractului, aceasta trebuie să o urmărim; ceea ce înseamnă că luăm ca punct de pornire notele şi textul german, folosind ediţia anglo-americană numai ca pe un instrument auxiliar.
Care sunt acele teme ale operei jungiene care se bucură astăzi de cea mai multă atenţie?
A.T.: Probabil teoria despre animus şi anima, respectiv umbra. Motivul este, pe de o parte, că acestea sunt şi cel mai uşor de înţeles, pe de altă parte, sunt primele arhetipuri pe care le întâlnim în procesul autocunoaşterii. În secolul XX, numărul divorţurilor a crescut dramatic pe plan mondial, şi este de temut că statisticile din secolul XXI îl vor depăşi. Dacă am înţelege mai bine problematica lui animus şi anima, ne-am putea organiza mult mai bine şi relaţiile, respectiv specialiştii i-ar putea ajuta mai mult pe cei care urmăresc acest scop. Ar fi de folos să fie urmărit şi în cadrul terapiei de familie modul în care aceste arhetipuri apar în familie, de exemplu, modul în care umbra părinţilor se manifestă în copii. Jung spunea deseori că educatorul nu trebuie să educe pe altcineva, ci să se educe singur, pentru că ceea ce ascunde şi refulează îşi va trăi viaţa proprie în copiii care i-au fost încredinţaţi.  
E.F.: Consider că orice şcoală de psihologie se confruntă în permanenţă cu provocarea posibilităţilor de abordare a problemelor şi dilemelor specifice unei epoci sau membrilor unei anumite societăţi. Este demn de interes şi dacă acest lucru îi reuşeşte foarte bine, şi dacă nu îi reuşeşte aproape deloc. Spre exemplu, aşa cum voi explica în cele ce urmează, interpretarea nepatologică a homosexualităţii reprezintă o provocare pentru psihologia jungiană. Dilema, contradicţia cu ideile lui Jung poate fi rezolvată, dar nu este foarte clar cum anume.
Pe de altă parte, psihologia jungiană reuşeşte să abordeze cu mare succes, spre exemplu, problematica diversităţii spirituale şi religioase, oferind un cadru de interpretare util inclusiv pentru ajutorarea şi înţelegerea unor persoane care provin din medii socioculturale foarte diverse. Trecutul comun al tuturor, care se exprimă în inconştientul colectiv şi în arhetipuri, indică esenţa comună care se ascunde dincolo de pluralismul culturilor şi al părerilor, construind un fel de punte între noi. Ajutorarea persoanelor individuale are loc, astfel, într-un cadru în care întreaga societate şi chiar omenirea în ansamblul ei joacă un rol important. Sprijinirea individului prin întărirea legăturilor sale cu ceilalţi şi chiar cu întreaga omenire constituie, în opinia mea, o trăsătură a psihologiei jungiene care merită şi astăzi atenţie.
Prin ce anume se distinge psihologia jungiană de celelalte şcoli de gândire? Care sunt cele mai importante probleme dezbătute de specialişti?
A.T.: În ceea ce mă priveşte, eu nu am auzit de prea multe dezbateri actuale. Dezbaterile s-au consumat la începutul secolului trecut, atunci când încă Jung însuşi era membru al societăţii de psihanaliză şi chiar „prinţ moştenitor“ (adică viitorul lider al societăţii), aşa cum obişnuia să îl numească Freud. Apoi, potrivit scenariului bine cunoscut, cămaşa sexualităţii freudianismului a început să îl strângă şi a pornit pe drumul propriei individuări. În această perioadă, au mai existat dezbateri între specialişti, mai târziu însă nu mai putem vorbi decât despre elevi şi succesori; părerile s-au diferenţiat, iar problema nu mai era cine pe cine poate convinge, ci care este maestrul autentic şi demn de urmat. Or, din punctul de vedere al jungienilor, bineînţeles că Jung a fost cel care a câştigat aceste dezbateri… În această perioadă însă, partea cealaltă nu mai comunica cu el (în legătură cu această temă, merită citit volumul Freud und die Psychoanalyse [Gesammelte Werke, Bd. 4]). Astăzi, nici nu mai există cineva de o cultură atât de vastă încât să reuşească să formuleze o critică serioasă, dincolo de câte un aspect de amănunt al operei. Societatea jungiană internaţională înaintează pe drumul croit de fondator şi se dezvoltă prin elaborarea câte unei problematici concrete.
Nu există nici factorii care să provoace dezbateri serioase în rândul diferitelor şcoli de psihologie. Educaţia universitară, numită şi „academică“, se simte bine-mersi ocupându-se de experimentarea finanţată de stat şi sprijinită prin proiecte, şi nu mai păstrează nici măcar legături tangenţiale cu psihologia jungiană sau cu oricare dintre aşa-numitele „psihologii abisale“ (Tiefenpsychologie). De asemenea, şcolile de psihologie preocupate de vindecare trăiesc în mica lor lume limitată; poate cu excepţia şcolii jungiene, care a moştenit spiritul deschis al fondatorului şi urmăreşte cu interes rezultatele celorlalte şcoli. Bunăoară, pentru jungieni, nu prezintă nicio dificultate acceptarea şi chiar folosirea activă ca punct de sprijin a teoriei psihanalitice despre relaţiile cu obiectul, ceea ce nu este însă valabil şi invers. În cercuri psihanalitice se aude deseori: „Jung?... Dar el a înnebunit, nu-i aşa?!“ Ei se referă, astfel, la dificultăţile despărţirii de Freud; dar bineînţeles că Jung nu a înnebunit, ci a trecut printr-o criză, pentru ca apoi să îşi revină prin forţele proprii. Freudienii însă îl văd încă aşa. Aprecierile de acest tip seamănă cu istoria limbajului: cuvântul maghiar „galamb“ [„porumbel“], preluat din slavona veche, păstrează sunetul nazal înainte de „b“, dispărut din limbile slavone occidentale contemporane. Linguiştii slavoni pot să reconstruiască situaţia de acum o mie de ani a propriului limbaj pornind de la limba maghiară. Noi înşine ne putem da seama din câte o aluzie a psihanaliştilor cât de mult s-a mai schimbat lumea între timp…
Totuşi, se mai aud încă unele critici. Acestea se concentrează, de cele mai multe ori, asupra arhetipurilor. Jung însuşi le defineşte în nu mai puţin de patru feluri, astfel încât – chiar dacă există puncte comune în aceste definiţii – cercul de interpretare al acestora s-a extins considerabil, ceea ce ar putea fi criticat cu oarecare îndreptăţire. În principiu, oricărui lucru cu care s-au confruntat, de-a lungul evoluţiei, strămoşii umani sau animalici ai omenirii actuale îi poate corespunde câte un arhetip; astfel încât chiar orice lucru îşi poate avea arhetipul. Acest fapt a dat naştere unor critici foarte vechi, iar în zilele noaste, psihologul şi filosoful Ken Wilber critică arhetipurile într-o manieră similară, spunând că, de fapt, arhetipurile nu sunt ceea ce crede Jung. Wilber interpretează arhetipurile mult mai abstract decât Jung, acestea fiind, la el – autor care se sprijină pe şcolile de filosofie orientală –, mult mai obiective şi de un rang mult mai înalt.
Totodată, întrebarea referitoare la specificul şcolii jungiene trebuie să fie întrucâtva restrânsă. Specific faţă de ce anume? Bunăoară, aceasta diferă de psihologia behavioristă de la începutul secolului trecut cel puţin prin faptul că recunoaşte existenţa inconştientului şi nu presupune că omul ar fi tabula rasa care, prin condiţionare, ar putea fi format în orice şi în oricine se doreşte. Aceasta reprezintă însă deja o schimbare chiar şi faţă de teoria psihanalitică, căci, dacă nu pornim ca tabula rasa, atunci cum altfel? Potrivit lui Jung, desigur, cu arhetipurile şi cu înţelepciunea inconştientului colectiv, care conţin soluţiile pentru situaţiile de viaţă tipice şi înţelepciunea instinctelor specifice nu doar strămoşilor noştri umani, ci chiar şi celor animalici.
E.F.: Nu este uşor de răspuns concis la această întrebare. Psihologia jungiană face parte dintre psihologiile abisale, ceea ce înseamnă că recunoaşte aspectele inconştiente ale psihicului uman şi le acordă o atenţie deosebită. O altă caracteristică rezidă în faptul că psihologia jungiană descrie psihicul cu ajutorul unor elemente pe care cele mai multe şcoli de psihologie nu sunt capabile sau nu doresc să le includă în câmpul de cercetare al psihologiei „ştiinţifice“. Miturile, ezoterismul şi, în general, aspectul spiritual al sufletului uman nu fac parte, de regulă, din teoriile şcolilor de psihologie recunoscute îndeobşte.
Dintre dezbaterile curente din jurul psihologiei jungiene ar merita, probabil, să fie amintită cea legată de problema homosexualităţii. În limitele concepţiei referitoare la animus şi la anima, reprezintă o provocare încercarea de a oferi o explicaţie coerentă pentru atracţia faţă de persoanele de acelaşi sex, care să nu interpreteze acest fenomen ca pe o „boală“.
Numărul prezent al revistei Korunk abordează tematica visului. Ce anume consideraţi ca fiind cel mai inspirator din concepţia jungiană referitoare la vise?
A.T.: Accepţia jungiană a visului nu poate fi separată de cea a inconştientului, care depăşeşte considerabil accepţia freudiană, potrivit căreia inconştientul nu ar fi nimic altceva decât un fel de „magazie“ a conţinuturilor refulate sau respinse în alte feluri ale conştiinţei. Inconştientul în sens jungian are, desigur, şi acest aspect, dar el îl numeşte „umbra“. Acesta nu este însă limitat la latura respectivă, ci conţine şi partea feminină a bărbatului, anima, şi cea masculină a femeii, animus, precum şi multe alte arhetipuri. Unul dintre elementele cele mai interesante ale concepţiei jungiene despre vise constă în această arie de interpretare foarte largă, iar celălalt element demn de interes este că, în vis, dacă suntem atenţi, ne putem întâlni, ca pe o scenă, cu umbra, respectiv cu anima şi cu animus personale, iar dacă ne analizăm visele şi mai atent, şi chiar le notăm într-un jurnal sau le discutăm cu cineva, atunci putem urmări inclusiv evoluţia acestor motive, ceea ce nici măcar nu necesită neapărat ajutorul unui psiholog. Este nevoie numai de un pic de disciplină şi de o oarecare nevoie resimţită de autocunoaştere. Pe parcursul vieţii noastre, Viaţa însăşi este cea care ne bate la uşa conştiinţei în câte un vis „mare“…
E.F.: Aşa cum a formulat Freud, visele reprezintă drumul regal al cunoaşterii inconştientului. Jung, la rândul lui, i-a împărtăşit această idee, dar concepţia sa era totuşi diferită pe alocuri de cea freudiană.
În opinia mea, una dintre cele mai inspiratoare caracteristici ale interpretării jungiene a viselor constă în faptul că, spre deosebire de abordarea analitică clasică, nu consideră visele doar nişte mesageri mascaţi ai inconştientului, abordare potrivit căreia „masca“ simbolică serveşte numai scopul ca partea conştientă să nu respingă conţinuturile respective atunci când le recunoaşte. Jung, în schimb, consideră formele de apariţie vizuale şi simbolice ale viselor drept manifestări ale unui limbaj arhaic, iar faptul că unele motive rămân necunoscute pentru cel care visează ne indică nimic mai puţin decât că acestea fac parte din tezaurul comun al omenirii şi nu provin din experienţele proprii ale celui care visează. Astfel, caracterul inedit al câte unui motiv nu indică întotdeauna conţinuturi ascunse în faţa conştiinţei, ci arhetipurile. Jung le propunea deseori pacienţilor să ţină jurnale de vis, fiindcă prefera seriile de vise în baza cărora se poate alcătui o diagramă mult mai autentică despre diferitele simboluri şi arhetipuri.
Pentru mine, prezintă foarte mult interes, spre exemplu, şi dualitatea interpretării jungiene a conţinuturilor viselor. Pe de o parte, motivele visului pot fi raportate, pur şi simplu, la realitatea obiectuală care îl înconjoară pe cel care visează. Este însă posibilă şi o altă interpretare, potrivit căreia întregul vis, împreună cu toate motivele sale, reprezintă o proiecţie sau o expresie metaforică a personalităţii acestuia. Aşa cum prezenţa arhetipurilor constituie un element oarecum „străin“ din perspectiva celui care visează, această abordare are meritul de a aşeza într-o lumină care ajută interpretarea fragmentelor în aparenţă necunoscute.
În 2009 a apărut pentru prima dată aşa-numita Carte roşie, operă în manuscris a lui Jung, mult timp ţinută sub lacăt. A adus publicarea acesteia vreo schimbare în cadrul literaturii de specialitate? Mai există materiale nepublicate în moştenirea literară a lui Jung?
A.T.: Cartea roşie conţine exclusiv materiale nepublicate! Întreaga lume preocupată de Jung abia aştepta să treacă cei cincizeci de ani după moartea sa şi moştenitorii să facă posibilă publicarea volumului din care îl putem cunoaşte pe Jung însuşi, în mod personal. Cartea reprezintă, aşadar, un opus magnum al acelui Maestru care nu numai i-a învăţat pe alţii, ci a umblat, la rândul lui, pe drum. Cartea în sine este superbă, realizată cu scriere caligrafică, cu iniţiale şi ilustraţii care, toate, poartă amprenta lui Jung şi urmele dezvoltării înţelepciunii sale. Aşa cum prietenul meu Zsolt Deák obişnuieşte să spună, Jung s-a înscris nu numai prin opera sa, ci mai ales cu această carte printre reprezentanţii iluştri ai tradiţiei culturale iniţiate de Platon.
E.F.: Ca oricare şcoală psihologică, şi cea jungiană reprezintă, în primul rând, un fel de praxis, practicarea activă a psihologiei. Tocmai de aceea poate fi atât de inspiratoare cunoaşterea modului în care fondatorul şcolii a trăit diferitele dileme ale elaborării teoretice şi ale aplicării practice.
 
Traducere de Lóránd Rigán