László Kósa — Epoca de înflorire a băilor transilvănene

 

FracÅ£ionarea istorico-geografică a culturii balneare, unul dintre cele mai vechi bunuri culturale, este deosebit de complexă ÅŸi variabilă, astfel încât poate fi deseori specifică pentru o civilizaÅ£ie. Abordarea uzuală îi asociază în primul rând igiena, în sens mai larg îngrijirea corporală, deÅŸi cele din urmă nu reprezintă decât un element important al acesteia. Cultura balneară constituie o parte integrantă a medicinei ÅŸi chiar a habitudinilor religioase ÅŸi cotidiene, având legătură uneori chiar ÅŸi cu artele. În fostul Imperiu Habsburgic ÅŸi pe teritoriile învecinate cu acesta, mai ales sud-germane, elveÅ£iene ÅŸi nord-italiene, iar apoi îndeosebi în Monarhia Austro-Ungară, s-a format o viaţă balneară caracteristică, pe care astăzi o socotim drept un fenomen unic în istoria culturii.

Antecedentele sale imediate se regăsesc în ultima treime a secolului al XVIII-lea, în reunirea norocoasă a mai multor condiÅ£ii. Cea mai importantă condiÅ£ie, bogăţia apelor minerale cu efect medicinal, a fost dată deja în mai multe zone ale regiunii începând din vechile epoci geologice. Acesteia i s-au adăugat climatul favorabil de la sfârÅŸitul primăverii până la începutul toamnei, relieful ÅŸi flora variată, mediul înconjurător de o frumuseÅ£e fascinantă aproape pretutindeni. DeÅŸi unele ape minerale au fost cunoscute ÅŸi folosite încă din Antichitate, adevărata descoperire a comorilor naturale a necesitat cultul iluminist al naturii ÅŸi dezvoltarea medicinei ÅŸi a chimiei moderne. Dar nici măcar puterea de atracÅ£ie a celui mai benefic izvor ÅŸi a celui mai frumos peisaj nu s-a putut manifesta în lipsa căilor de acces corespunzătoare, nemaivorbind despre confort – căci oaspetele trebuie să regăsească în staÅ£iunea balneară condiÅ£ii asemănătoare celor cu care a fost obiÅŸnuit de acasă. Or, pentru construirea atât a drumurilor, cât ÅŸi a clădirilor din staÅ£iune ÅŸi pentru utilarea acestora a fost nevoie de bani, în primul rând de capital investibil. În sfârÅŸit, trebuie să ne amintim ÅŸi de invenÅ£ia societăţii burgheze, de diferenÅ£ierea clară între timpul de muncă ÅŸi timpul liber, în esenţă conÅŸtientizarea acelui fapt că, pentru ca munca să fie într-adevăr eficientă, este nevoie de odihnă, chiar ÅŸi cu recurgerea la vacanÅ£e de mai multe săptămâni, care să asigure odihnă completă. Din cele spuse reiese că semnificaÅ£ia „vieÅ£ii balneare“, a acestei sintagme cu un iz oarecum arhaic, a înglobat pentru un timp îndelungat igiena, vindecarea, odihna, petrecerea verii ÅŸi chiar distracÅ£ia.

Prin viaÅ£a sa balneară, Transilvania (înÅ£eleasă ca teritoriul unitar ÅŸi din punct de vedere geografic al vechiului principat) se include perfect în cadrele istorice ÅŸi culturale schiÅ£ate. „ViaÅ£a balneară“ nu doar are o semnificaÅ£ie complexă, ci ÅŸi evocă atmosfera aparte a unei lumi de altădată, plină de legende, anecdote ÅŸi nostalgii. Din bogata sa tradiÅ£ie transilvăneană, sumara noastră prezentare va trece în revistă câteva însuÅŸiri ÅŸi fragmente caracteristice.

Transilvania abundă în ape minerale deosebit de valoroase nu doar în planul de referinţă al Ungariei de dinaintea anului 1918 sau al Monarhiei Austro-Ungare, ci ÅŸi în plan mondial. O parte importantă a acestora iese în clocote din pământ în secuime ÅŸi în regiunile înconjurătoare în urma activităţii vulcanice din trecut, o altă parte mai ales în părÅ£ile de vest ÅŸi de sud-vest ale macroregiunii, în zona minelor de sare. Printre minunile cele mai speciale ale naturii de pe aceste meleaguri este suficient să amintim vulcanul noroios de la Covasna, peÅŸtera Puturoasa (Büdös) de la Turia, izvoarele pâlpâitoare („lobogó“), numite astfel din cauza conÅ£inutului ridicat de gaze, sau lacul Ursu (Medve) de la Sovata, cu apa sa de o concentraÅ£ie de sare excepÅ£ională.

Până la mijlocul secolului al XIX-lea, majoritatea apelor minerale transilvănene nu au fost cunoscute necum pe meleaguri îndepărtate, dar nici măcar în Ardeal. În măsura în care exista cunoÅŸtinţă despre efectul lor terapeutic, cei care le foloseau erau din împrejurimile acestora, fapt explicat prin condiÅ£iile de circulaÅ£ie nefavorabile ÅŸi amenajarea insuficientă a băilor. Pentru denumirea micilor băi, cu infrastructură sărăcăcioasă, care atrăseseră, în primul rând, locuitorii din împrejurimi, în limba maghiară s-a încetăţenit, cu trimitere la majoritatea vizitatorilor, denumirea de „baie ţărănească“ („parasztfürdÅ‘“). O parte dintre acestea au asigurat doar posibilitatea de a face baie într-o adâncitură săpată în pământ, la aer liber, de cele mai multe ori într-un mic bazin care avea laturile întărite cu lemne sau împletituri de nuiele, însoÅ£it de o încăpere modestă pentru schimbarea hainelor. În trecutul apropiat, în munÅ£ii Harghitei ÅŸi în împrejurimile acestora, s-a efectuat reconstrucÅ£ia a numeroase izvoare neglijate sau explorarea unor ape minerale necunoscute până la acea dată, prin clăci organizate de AsociaÅ£ia de Turism ÅŸi ProtecÅ£ia Naturii din Miercurea-Ciuc. Aceste mici băi ecologice care servesc nevoi modeste, deÅŸi nu reprezintă copii precise ale celor din trecut, ilustrează totuÅŸi, în mod autentic, posibilităţile de baie care au precedat lumea modernă a băilor. Fiindcă ceea ce, în urma apariÅ£iei unei culturi mai evoluate a băilor, a început să fie considerat, în secolul XIX, drept popular sau ţărănesc constituie, de fapt, o moÅŸtenire a formelor arhaice din secolele precedente, folosită, la origine, fără luarea în considerare a apartenenÅ£ei sociale. Scăldatul s-a desfăşurat în condiÅ£ii la fel de simple ÅŸi în ocnele părăsite ale minelor de sare cu tradiÅ£ii îndelungate. Întrucât nu existau locuri de cazare în vecinătatea lor imediată, micile băi din exteriorul localităţilor au fost însă vizitate doar ocazional. Aici, îmbăierea numai cu greu s-ar fi putut considera o activitate socială.

Dar inclusiv tratamentul ÅŸi-a avut formele arhaice. De exemplu, la mijlocul secolului al XIX-lea, la Bazna (FelsÅ‘bajom), care aparÅ£inea de scaunul MediaÅŸului (Medgyesszék), soseau deja vizitatori ÅŸi de la distanÅ£e mai îndepărtate ÅŸi închiriau „camerele curate“ din casele familiilor înstărite de ţărani saÅŸi. În urma scăldatului de dis-de-dimineaţă în casa de băi, femeile se ocupau de gospodăriile lor. După prânz, se odihneau puÅ£in, apoi se schimbau ÅŸi îÅŸi făceau vizite reciproce. Asemănător localnicilor, urmând obiceiul patriarhal, se aÅŸezau în faÅ£a caselor, pe prispe, ca să povestească. Cum alte ocazii de întâlnire nu se ofereau, aceasta era cea mai importantă distracÅ£ie a femeilor. La Vâlcele (ElÅ‘patak), care trecea drept cea mai vestită baie tradiÅ£ională, au existat deja clădiri de baie ÅŸi locuri de cazare; distracÅ£ia femeilor consta însă ÅŸi aici în vizitele reciproce ÅŸi în croÅŸetat, în timp ce bărbaÅ£ii se plimbau, discutau ÅŸi beau pe la crâÅŸme.

Istoria apei de reputaÅ£ie mondială de la Borsec atestă că vizitatorii ÅŸi-au asumat, uneori, mari vicisitudini pentru a ajunge în cele mai bune condiÅ£ii; mai ales vizitatorii care se interesau de locurile de odihnă cele mai noi, care apăreau an de an. În anii 1880, faima staÅ£iunii Borsec a început să învingă depărtarea ÅŸi izolarea. MăreÅ£ia peisajului ÅŸi calitatea apei au atras din ce în ce mai mulÅ£i oaspeÅ£i, calea ferată o ocolea însă mai larg decât astăzi. Pe vizitator îl aÅŸtepta un drum de 189 km, care trebuia parcurs, alternativ, cu trenul ÅŸi cu carul, de la staÅ£ia de cale ferată de la BraÅŸov, respectiv de 95 km de la staÅ£ia din Reghin ÅŸi de 85 km de la Piatra, prin pasul TulgheÅŸ, cu diligenÅ£a. De aceea, ghidul turistic recomanda ca acei care pornesc din BraÅŸov să petreacă la băile din secuime aflate în drum câteva zile. Ghidul din epocă înfăţiÅŸa traseul celor care porneau din Reghin în felul următor: „Drumul cu carul de la Reghin până la Borsec, chiar dacă necesită opt ore ÅŸi jumătate, totuÅŸi nu oboseÅŸte; călătoria printre munÅ£ii cu aerul curat, clar ÅŸi parfumat chiar ne răcoreÅŸte, ne mobilizează ÅŸi ne întăreÅŸte. De aceea, ajunÅŸi la Borsec, abia simÅ£im puÅ£ină osteneală“. Altminteri, calea ferată a ajuns la Cluj în 1870, la Târgu-MureÅŸ în 1871, iar la BraÅŸov în 1873. Schimbările care au succedat construirii căii ferate ÅŸi răspândirii comunicării de masă pot fi clar urmărite: fără îndoială, treptat, situaÅ£ia s-a îmbunătăţit. În general, secuimea a fost dezavantajată de întreÅ£eserea sa târzie, abia în primul deceniu al secolului trecut, dar ÅŸi atunci rară, de căile ferate. Linia din valea MureÅŸului a ajuns în apropiere de Borsec în 1909, iar staÅ£iunea nu are, după cum se ÅŸtie, legătură directă nici până astăzi.

Au existat opinii (în 1902) potrivit cărora calea ferată nu a exercitat întotdeauna un efect de revigorare, ci poate că tocmai trenul i-a îndepărtat de băile transilvănene pe oaspeÅ£ii mai de seamă. „SituaÅ£ia Transilvaniei a fost una specială până când teritoriul ei nu a fost întreÅ£esut de căile ferate. În acele vremuri, Clujul era încă atât de departe de Budapesta, încât doar cei deosebit de înstăriÅ£i ÅŸi-au putut permite plimbatul cu trăsura de 200 de forinÅ£i, totuÅŸi incomodă ÅŸi îndelungată. MagnaÅ£ii, nobilimea ÅŸi intelectualii noÅŸtri au rămas frumuÅŸel acasă ÅŸi au umplut, vara, printre altele, Borsecul, Vâlcelele, Corundul ÅŸi TuÅŸnadul, căutând paÅŸnic, laolaltă cu boierii români ÅŸi moldoveni, care veneau în număr mare, vindecarea. […] Când însă căile ferate s-au răspândit ÅŸi pe la noi, domnii transilvăneni au început să-ÅŸi ia zborul spre Occident, ba ne-au părăsit chiar ÅŸi boierii, astfel că a început declinul.“

OaspeÅ£ii distinÅŸi ÅŸi vestiÅ£i aveau cea mai mare valoare pentru o staÅ£iune. Ghidurile băilor de frunte ale monarhiei nu au omis niciodată să menÅ£ioneze, în locuri vizibile, numele vizitatorilor lor socotiÅ£i cei mai de seamă, îndeosebi dacă printre aceÅŸtia se găseau ÅŸi suverani sau membri din familiile acestora. Baden bei Wien ÅŸi-a datorat lui Francisc I înflorirea. Francisc Iosif ÅŸi-a petrecut, timp de decenii, fiecare vară la Bad Ischl, care a ajuns, astfel, dintr-un sătuc lipsit de importanţă, una dintre cele mai elegante băi. ProtecÅ£ia palatinului József a ajutat în mare parte la faptul că, în epoca Reformei, Balatonfüred a devenit staÅ£iunea balneară naÅ£ională, oferind un loc de întâlnire pentru personalităţile vieÅ£ii publice ÅŸi scriitori. Cei care îÅŸi puteau permite urmăreau să îÅŸi petreacă vara la un „Nobelbad“ (aÅŸa cum se numeau, în limba germană, staÅ£iunile balneare de elită), mai ales dacă în acele staÅ£iuni puteau vedea capete încoronate, artiÅŸti sau politicieni ÅŸi se puteau ÅŸti în apropierea lor. Iar aceÅŸtia din urmă, în condiÅ£iile de siguranţă ale secolului XIX, ÅŸi-au petrecut lungi săptămâni în staÅ£iuni, dedicate fie modei de a vizita băile, fie vindecării. Personalităţi de renume mondial ori suverani au ajuns doar rar la băile transilvănene. Principele sârb MiloÅŸ Obrenovici a vizitat Vâlcelele în 1841 ÅŸi în 1842 ÅŸi, din recunoÅŸtinţă pentru vindecarea sa, a construit aici o biserică ortodoxă. AceeaÅŸi staÅ£iune a fost vizitată ÅŸi de arhiducele Iosif de Habsburg ÅŸi, pe lângă maghiari, cu mare plăcere ÅŸi de către distinse familii aristocrate române. Moldovenii vizitau cu predilecÅ£ie Borsecul. Grigore Moldovan, primul profesor al Catedrei de literatură română a universităţii clujene, a consacrat chiar o carte sezonului de baie al anului 1882 de la Borsec. Un eveniment proeminent al acestui sezon a constat în ÅŸederea de patru săptămâni a lui Lujza Blaha. La nivelul mass-mediei unei epoci în care se publicau, în cel mai bun caz, desene de ziar, puÅ£ini cunoÅŸteau celebrităţile naÅ£ionale. Ne putem imagina bucuria ÅŸi sentimentul de onoare al vizitatorilor, inclusiv al familiilor moldovene, care se puteau întâlni zi de zi, pe alei sau la fântână, cu artista sărbătorită de-a lungul ÅŸi de-a latul întregii Ungarii. O experienţă ÅŸi mai memorabilă a însemnat, probabil, participarea „privighetorii naÅ£iunii“, ca rămas-bun, la un concert caritabil. Ca o iniÅ£iativă unică în istoria băilor, Antall Herrmann, mai târziu profesor asociat al universităţii clujene, primul profesor de etnografie din învăţământul superior maghiar, a închiriat, în 1890, pentru douăzeci de ani, Leghia (JegenyefürdÅ‘), pentru ca aceasta să funcÅ£ioneze ca o staÅ£iune climaterică a artiÅŸtilor ÅŸi oamenilor de ÅŸtiinţă. Herrmann a reuÅŸit să invite la Leghia un întreg grup de intelectuali marcanÅ£i, în special din capitală, dar în curând a fost nevoit să renunÅ£e la iniÅ£iativa sa, întrucât a devenit nerentabilă. Ea a adus totuÅŸi un folos spiritual: a consolidat renumele naÅ£ional al Călatei (Kalotaszeg). Scrierile dedicate epocii de înflorire a băilor transilvănene le caracterizează în mod unanim ca instituÅ£ii democratice. Acest „democratism“ nu trebuie să-l concepem însă în categoriile noastre moderne. Democratismul băilor a însemnat, în epocă, faptul că aristocraÅ£ia, proprietarii mai săraci ÅŸi burghezii, chiar dacă nu în companie reciprocă, ÅŸi-au putut petrece vara în acelaÅŸi loc. DiferenÅ£ele sociale nu au fost surmontate, dar, în condiÅ£iile mai relaxate ale odihnei, au apărut mai puÅ£in rigide decât în viaÅ£a cotidiană. „Băile populare“, dedicate vizitatorilor mai puÅ£in pretenÅ£ioÅŸi, erau răspândite. Bunăoară, la Leghia, cu trei bazine, construite pe latura dealului ÅŸi conectate prin scurgere, femeile se scăldau în bazinul superior, în cel de mijloc se îmbăiau bărbaÅ£ii, iar în cel inferior „poporul“.

Medicul citat în cele de mai sus, care aduce în discuÅ£ie „trădarea“ aristocraÅ£iei, a uitat să adauge la această lamentare că majoritatea băilor transilvănene nu au oferit nici măcar în deceniile prosperării confortul altor băi mai îndepărtate, accesibile prin calea ferată, cu dotare modernă, dar cu ape minerale mai puÅ£in eficiente. Atât timp cât lipseau stabilimentele comunitare atât de importante, vizitatorii duceau lipsă tocmai de acele ocazii sociale ce reprezentau, de fapt, cele mai importante accesorii ale vieÅ£ii balneare moderne. Cele la care ne-am referit în cazul Baznei nu au mai mulÅ£umit publicul în ultima treime a secolului al XIX-lea. Salonul de cură, acea hală încăpătoare în care oaspeÅ£ii se puteau întâlni ÅŸi puteau zăbovi în timpul zilei pentru a purta convorbiri ÅŸi a se odihni, în care se puteau organiza concerte, serate ÅŸi baluri, unde se putea, pur ÅŸi simplu, sta de vorbă ÅŸi lega cunoÅŸtinÅ£e, a devenit din ce în ce mai indispensabil. Acoperirea fântânilor de izvor, amenajarea împrejurimilor acestora, de care Å£inea ÅŸi promenada, iar pe timp de vreme rea, promenada acoperită au devenit cerinÅ£e elementare. Cele din urmă au servit ÅŸi modernizării balneologiei, deoarece dimineaÅ£a vizitatorii puteau consuma apa minerală recomandată în timpul plimbării. Ziua oaspetelui începea în preajma fântânii. Aici, îÅŸi întâlnea medicul, care îl întreba de starea de sănătate, verifica dacă se Å£ine de tratament ÅŸi îi prescria sarcinile pentru ziua respectivă. În acelaÅŸi timp, el putea să discute programul zilei cu cunoÅŸtinÅ£ele sale. Or, în cazul băilor transilvănene, lipseau nu numai stabilimentele amintite, ci ÅŸi hotelul balnear, restaurantul sau cofetăria, care, după nevoie, ofereau ÅŸi meniu dietetic, ori bazarul, pentru a numi doar câteva clădiri specifice; nemaivorbind de aparatura medicală din ce în ce mai modernă, pusă în slujba vindecării.

Pentru multă vreme, rolurile sociale din staÅ£iunile balneare nu s-au diferenÅ£iat. O parte a publicului venea pentru odihnă ÅŸi vindecare, cealaltă parte pentru vilegiatură, de care Å£inea ÅŸi petrecerea muzicală ÅŸi dansantă. Din motive lesne de înÅ£eles, medicii sprijineau prima funcÅ£ie, iar proprietarii ÅŸi chiriaÅŸii a doua, purtând între ei deseori lupte înverÅŸunate pentru a-ÅŸi susÅ£ine cauza. Treptat, au apărut ÅŸi localurile din staÅ£iunile balneare, vizitate la sfârÅŸit de săptămână de companii de prieteni, mai ales de generaÅ£ii mai tinere, pentru a scăpa de monotonia vieÅ£ii burgheze cotidiene. Astfel, de lângă Odorheiu Secuiesc, băile Seiche (SzejkefürdÅ‘), din vecinătatea Sfântului Gheorghe, ÅžugaÅŸ (Sugás), iar de lângă Gherla, BăiÅ£a (KérÅ‘) treceau drept băi „casnice“. „Distinsul public“ hunedorean prefera VaÅ£a de Jos (Alváca), în timp ce din Sibiu se vizita Ocna Sibiului (Vizakna), din MediaÅŸ, Bazna (FelsÅ‘bajom), iar din BraÅŸov, Zizinul (Zajzon). În afara Transilvaniei, în mai multe puncte de pe teritoriul vechii Ungarii întâlnim un fenomen asemănător: de exemplu, timiÅŸorenii vizitau cu plăcere BuziaÅŸ (Buziás), cei de la CaÅŸovia (Kosice), Ránkfüred, din Sopron, Balf, iar locuitorii din Bartfa, Bardejovské Kúpele. Ultimele două oraÅŸe libere regale înainte de 1848 au avut efectiv în posesie băile respective, astfel încât cetăţenii lor le puteau folosi cu reducere.

RelaÅ£iile de proprietate au împiedicat deseori dezvoltarea băilor. În epoca Ausgleich-ului, un punct slab al acesteia consta în faptul că numeroase băi ÅŸi izvoare ÅŸi-au păstrat proprietarii „moÅŸteniÅ£i“ încă din societatea de stări. Aproape toate băile ÅŸi izvoarele de ape minerale din secuime aparÅ£ineau de composesoratul zonei. Printre proprietari se găseau ÅŸi persoane private, oraÅŸe, parohii. În urma monopolului statal asupra sării, menÅ£inut din era Arpadienilor, lacurile provenite din ocne de sare i-au parvenit trezoreriei, adică Ministerului de FinanÅ£e. Toate acestea nu ar fi însemnat o problemă dacă cei enumeraÅ£i ar fi dispus de capitalul investibil necesar. Numărul proprietarilor capitaliÅŸti era într-o uÅŸoară creÅŸtere. Cu toate acestea, după Ausgleich, sistemul de închiriere s-a răspândit rapid pe teritoriul întregii Ungarii. Ulterior, este dificil de judecat în ceea ce priveÅŸte discuÅ£iile între chiriaÅŸ ÅŸi proprietar. Fapt este însă că, deseori, dezvoltările planificate au întârziat. ChiriaÅŸul se plângea de taxele de închiriere ridicate, proprietarul de tergiversările chiriaÅŸului care îÅŸi asumase întreÅ£inerea ÅŸi investiÅ£ia. Pe lângă aceasta, o altă formă de exploatare, din ce în ce mai răspândită, a exercitat un efect favorabil ÅŸi asupra băilor transilvănene. La Vâlcele, transformarea composesoratului local într-o societate pe acÅ£iuni a adus schimbări majore. Drumul naÅ£ional a fost construit în afara staÅ£iunii, iar parcul ÅŸi aleile au fost renovate. A mai fost construită o sală cu apă minerală ÅŸi au fost explorate izvoare noi; peste puÅ£in timp, au început să se înmulÅ£ească ÅŸi vilele private. În 1895, cu preÅ£ul unei investiÅ£ii importante, baronul latifundiar Gábor Apor a ridicat dintr-odată între locurile căutate băile Bálványos (BálványosfürdÅ‘), ba ghidurile turistice de la cumpăna dintre secole le clasau chiar pe primul loc în Transilvania. În apropierea celor mai eficiente izvoare, a construit o casă de sănătate modernă, cu două etaje ÅŸi cincizeci de camere, ÅŸi o uzină de condensare a dioxidului de carbon. În aceeaÅŸi perioadă, Societatea pe AcÅ£iuni Siculia s-a angajat să redreseze MalnaÅŸ-Băi (MálnásfürdÅ‘). Nu s-a efectuat doar modernizarea staÅ£iunii, ci s-a înfiinÅ£at ÅŸi o uzină pentru producÅ£ia dioxidului de carbon în stare lichidă ÅŸi de îmbuteliere a apei minerale. La Covasna însă, în ciuda condiÅ£iilor deosebit de favorabile, nu s-a reuÅŸit organizarea unei vieÅ£i balneare de nivel mai înalt înaintea Primului Război Mondial, deÅŸi, în 1889, s-a organizat ÅŸi aici o societate pe acÅ£iuni a băii, care a închiriat izvoarele de la comună pentru douăzeci ÅŸi cinci de ani, iar în anul următor, aÅŸezarea a fost atinsă de calea ferată. PreÅŸedintele societăţii a devenit comitele suprem al comitatului Trei Scaune, József Pótsa, care a început să organizeze localitatea ÅŸi izvoarele, valorificându-le prestigiul. Numai că aproape în fiecare fântână a caselor din sat izvorau ape minerale de compoziÅ£ii diferite, iar concurenÅ£a micilor băi ÅŸi aburitoare mai ieftine amenajate de proprietari pe propriile lor terenuri a fărâmiÅ£at posibilităţile în mod bizar. Dreptul de proprietate asupra BăiÅ£ei, mică, dar situată într-o zonă cu circulaÅ£ie mare, a fost obÅ£inut de medicul penitenciarului de la Gherla, József Zakariás, care a întrunit ÅŸi competenÅ£ele de medic balneolog, respectiv de director. O rară excepÅ£ie, creaÅ£ia aparte a Secessionului maghiar, ansamblul arhitectural de la Ocna Sibiului, care împlineÅŸte un secol de existenţă în acest an, a fost realizat prin investiÅ£ie de stat, la iniÅ£iativa Ministerului Agriculturii.

MulÅ£i contemporani erau conÅŸtienÅ£i de faptul că, potrivit condiÅ£iilor pe care le oferă, băile transilvănene ar putea primi oaspeÅ£i mult mai numeroÅŸi ÅŸi mai îndepărtaÅ£i, ÅŸi au încercat să ia măsuri în acest sens. Balázs Orbán, care a cutreierat ÅŸi a descris Å£inutul secuiesc în anii 1860, a trecut în revistă tezaurul de ape minerale în primul rând încă din entuziasm pentru natură. Ulterior, ÅŸi apărarea intereselor regionale a căpătat o formă organizată. De asemenea, cauza băilor a fost asumată ÅŸi de Societatea Carpatină Ardeleană. A mi fürdÅ‘ink (Băile noastre) a apărut ca supliment al revistei sale, Erdély (Ardealul). În 1902, comitetul de medici al societăţii a vizitat toate băile, în vederea evaluării situaÅ£iei ÅŸi a elaborării unor propuneri. Cauza băilor transilvănene mai are multe de mulÅ£umit ÅŸi chimistului Vilmos Hankó, născut la Praid (Parajd), care a realizat analize chimice ÅŸi a redactat prospecte ale băilor.

Să ne întoarcem, în sfârÅŸit, la titlul scrierii noastre. De ce putem numi jumătatea de secol a existenÅ£ei Monarhiei Austro-Ungare epoca de înflorire a băilor transilvănene? În primul rând, fiindcă reprezintă perioada de naÅŸtere a lumii băilor transilvănene. Comorile naturale speciale, care au zăcut abia exploatate timp de secole, apele minerale cu puternic efect curativ, atracÅ£iile geologice ÅŸi botanice, nu în ultimul rând ambianÅ£a peisagistică splendidă au început să fie apreciate prin amenajarea unor băi. Totodată, această schimbare a adus cu sine diferenÅ£ierea staÅ£iunilor balneare în funcÅ£ie de efect curativ, confort ÅŸi cheltuieli. Mai precis, dintre numeroasele băi mici, în cea mai mare parte de importanţă locală, cunoscute anterior doar în cerc restrâns, au început să iasă în evidenţă staÅ£iunile balneoclimaterice mai pretenÅ£ioase. Aceasta a generat un proces bidirecÅ£ional. Pe de o parte, prin mijloacele moderne de comunicaÅ£ie, faima băilor a ajuns la depărtări din ce în ce mai mari, trecând deseori ÅŸi graniÅ£ele ţării. Pe de altă parte, renumele odată câÅŸtigat nu a putut fi păstrat decât prin acceptarea ÅŸi realizarea cerinÅ£elor moderne. În Transilvania au ajuns simultan bunuri de civilizaÅ£ie de provenienÅ£e îndepărtate unele de altele, care s-au întâlnit totuÅŸi aici, în situaÅ£ia dată; de exemplu, rezultatele medicinei moderne, turismul ÅŸi noile forme ale vieÅ£ii sociale burgheze. Sub impulsul acestora, o mare parte a băilor transilvănene ÅŸi a apelor minerale s-au integrat în viaÅ£a balneară internaÅ£ională, în timp ce numeroase băi mai mici au servit nevoile oaspeÅ£ilor mai puÅ£in pretenÅ£ioÅŸi.

Nu este lipsit de importanţă faptul că problemele deceniilor următoare au consolidat valoarea acestei epoci de înflorire. În urma Primului Război Mondial, nu s-a destrămat doar cadrul istoric, ci, împreună cu înăsprirea graniÅ£elor dintre state, s-au îngreunat, în general, călătoriile, nemaivorbind de sărăcirea unor importante pături sociale ÅŸi, în cele din urmă, de accelerarea ritmului de viaţă. Nu s-au restrâns doar mijloacele materiale, ci ÅŸi timpul liber. Cine mai găsea timp să îÅŸi petreacă la băi întreaga vară ÅŸi cine mai avea bani pentru aÅŸa ceva? În timp ce, în perioada Ausgleich-ului, s-a putut auzi întruna de noi staÅ£iuni balneare ÅŸi ÅŸi-au început activitatea din ce în ce mai multe uzine de îmbuteliere a apelor minerale, în perioada interbelică, în loc de alinierea la standardele mai înalte, a început un declin, o recădere la nivel local, chiar dacă, în cazul staÅ£iunilor mai căutate, nu au lipsit nici construirea ÅŸi modernizarea. După 1945, din cauzele cunoscute, dezvoltarea staÅ£iunilor balneare a devenit ÅŸi mai puÅ£in uniformă. DeÅŸi s-au construit mari hoteluri de cură, o parte însemnată a patrimoniului construit ÅŸi ambianÅ£a naturală s-au deteriorat.